Ochii sunt un simbol mistic pentru poarta care face legatura cu partea nevazuta, imensa, a lumii; eul liric, cu simturile supralicitate in procesul cunoasterii, simte supradimensionarea ochilor intr-un mod grotesc, catastrofic, ca mijloc de comunicare cu transcendentul: "Ochii mi se maresc tot mai mult,/ Ca doua cercuri de apa,/ Mi-au acoperit toata fruntea/ Si jumatate din piept./ in curand vor fi tot atat de mari/ Ca si mine." Despre atlanti se spune ca aveau un al treilea ochi, al intelepciunii, inteles ca un instrument de perceptie a lumii ascunse, transcendente. Faptul ca ochii devin mai mari decat poetul, marindu-se progresiv, modifica radical perceptia asupra lumii. Ea insasi se scufunda in adancurile noii oglinzi, iar poetul devine un punct negru, minuscul, in interiorul acestor organe vizuale supradimensionate care cuprind intreaga lume: "Mai mari decat mine,/ Mult mai mari decat mine:/ Eu nu voi fi decat un punct negru/ in mijlocul lor." Ochii devin un punct de convergenta a elementelor terestre si cosmice, poetul transferandu-si in acestea, in chip simbolic, panteist, organele de simt: "Si ca sa nu ma simt singur/ Voi lasa sa intre in cercul lor/ Foarte multe lucruri:/ Luna, soarele, padurea si marea/ Cu care voi continua sa ma uit la lume."
Teme si motive ale poeziei "Ochii" s8h377sx96pdc
• Ochiul, vazut ca organ transcendent catre lumea cealalta, catre totalitate si eternitate.
•  Augmentarea ochilor, deveniti gigantici, ca o mod de a percepe imensitatea suprafetei
materiale a lumii.
• Dihotomia universului obisnuit, care se imparte intr-o lume mica si una mare, reflectate una
in cealalta de infinite ori, ca in oglinzi paralele.