b1p2715bq33gqo



Mitul Atlantidei este pentru Marin Sorescu un prilej de a-si exprima rezervele fata de o lume care se clatina, lipsita de stabilitate, inclusiv in sfera sentimentelor: "Cine a construit lumea/ Pe un pamant care se lasa?/ Aseara luna era deasupra ta,/ Acum e deasupra vietii sale./ Te-ai mai scufundat putin." Lumea supusa tensiunilor interioare se scufunda intr-un mod ineluctabil: "Aseara tineai cerul pe crestet/ Ca pe o tava/ Cu minuni,/ Acum el pluteste mai sus."
Imaginea universului ce se naruie reitereaza un mit maniheist, potrivit caruia lumea se va distruge intr-un interval de 1450 de ani cosmici. Frisoanele unei asemenea amenintari catastrofale se traduc prin gesturi si indemnuri violente, precipitate, uneori absurde, ca o urcare a intregului pamant pe o subreda si insolita verticala: "Faceti-va iute bagajele,/ Urcati-va pe acoperisurile caselor,/ Urcati-va casele in pod,/ Carati-va vitele si bucatele si sentimentele in varful muntilor,/ Daca vreti sa mai aveti vite si bucate si sentimente,/ Si mutati muntii/ Pe pietroiul din varf,/ Daca se poate." in fata acestui sentiment nihilist al pustiirii lumii, poetul isi doreste un refugiu in varful muntilor, catre inaltimi absolute, in vecinatatea taramurilor celeste.