e3f145ey79glj


Lucratorul apare ca o lauda adusa faptei, omului fauritor, celui ce creeaza frumuseti cu bratele. Acest om cu sort albastru, stra­mutat din limpezimea zorilor in aburul masinilor, este omul activ, cel care nu mai poate contempla frumusetea necreata de miini o-menesti, nu mai poate fi meditativ si visator, nu mai poate privi indelung si adinc universul, pentru ca s-a daruit faptei - prefacerii acestui univers. O generoasa idee a poeziei este ca tot ceea ce a creeat omul intra in categoria frumosului. Lucratorul nu e un ar­tist, dar e un creator. Orice fel de creatie omeneasca e frumoasa pentru ca imprumuta frumusetea fiintei creatoare, devotamentul si iubirea ei. Nu pare a exista o concurenta intre frumosul faurit si cel natural. Se afirma frumosul creatiei ca oglinda a creatorului prin bucuria acestuia de a se recunoaste in ea. Acestui tip de grea-tor cu bratele par a i se opune poetii, creatori prin cuvint. Intre universul cuvintului si acela al faptei, al actiunii directe asupra naturii, nu exista comunicare: „nu te cunosc nu ma cunosti"; dar se stabileste o legatura secreta de „lumina" („o lumina aluneca de pe fata ta pe fata mea"). Este lumina spiritului creator, care-i in­frateste si—i innobileaza. Poetul simtindu-si mestesugul prea gures, se lasa cucerit de mutenia faptei, capteaza vestea minunata a tri­umfului omenesc prin munca bratelor („buna vestire") si o „stri* ga", fiindca aceasta ii este menirea: sa rosteasca - nu doar oame­nilor, ci intregului Cosmos, unind astfel universul facut de om cu cel primordial si sfint. In acest fel, inzestrarea fiecaruia rodeste, indeplinindu-i destinul, justificindu-i existenta, viata pe pamint. Slavind pe muncitorul industrial, poezia devine o oda a fru­musetii actului creator si a armoniei destinelor creatoare.
Metafore hiperbolice elogiaza efortul uriesesc al lucratorului, a carui forta, luind proportii planetare, il acopera de maretie („Din fintini sfredelite-n osia planetei iti scoti galetile de foc").
Traducind fapta in cuvint („strigat"), dindu-i glas, poetul a-seaza umana lucrare alaturi de stea, in eternitate.
Omul nu poate trai fara frumusete iar aceasta izvoraste din iubirea muncii, din topirea fiintei in lucrul savirsit: „Te irosesti in incordari de arc".
Este un poem al fraternitatii creatorilor, al lucratorilor. „Fara sa vreau m-alatur bunei tale vestiri."