r9z6924ry27htn

Lucian Blaga (1895-1961) este receptiv la innoirile poetice ale vremii si la evolutia fenomenului filozofic din contemporaneitatea sa. Noul ev tehnic de dupa anul 1900, marcat, inca de la inceput, de infernul primului razboi mondial, este, pentru fiinta umana, devastator, tiranic, nu mai putin ridicol insa de multe ori, data fiind frenezia cu care oamenii epocii isi asuma noile instrumente, noile cuceriri tehnice, avionul, automobilul sau pachebotul. Fata de aceste perspective, vazute, in unele cazuri, accentuat catastrofice, un puternic curent irationalist se dezvolta in filozofia si in artele europene, ca reactie la scientismul secolului anterior si la excesele revolutiei industriale. O serie de filozofi si de antropologi germani, Frobenius, Spengler, Woringer, Klages, Riegl, poetii Georg Trakl, Franz Werfel, Max Brod, Georg Heym, pictorii expresionisti de la gruparile Die Briicke sau Der blaue Reiter incep sa puna sub semnul intrebarii insasi evolutia omului, reprezentand lumea, in creatiile lor, in note concordante cu noile amenintari si cu grotescul existential. Omul viitorului, omul-masina se transforma tot mai mult intr-o fiinta artificiala, comoda si inerta, care se complace intr-un decor suprarealist, malefic, pierzandu-si puterile originare, intr-un declin avand in final, ca pericol extrem, insasi disparitia vietii,. Miscarea expresionista si irationalista pune in discutie insasi conditia umana, dependenta iremediabil, de acum, de produsele tehnice ale civilizatiei moderne, omul devenind, din aceasta perspectiva, o specie fara viitor. intr-o lucrare de rasunet, "Spiritul ca adversar al Sufletului", analizata de Lucian Blaga in "Fiinta istorica", Ludwig Klages sustinea ca "istoria este un proces de decadenta, in care triumfa tot mai mult spiritul, care odata si odata va distruge viata", iar oamenii arhaici, pelasgii, se aflau pe o treapta ontologica superioara fata de omul desuet contemporan, aflat prea mult sub influenta spiritului reflexiv. Pe aceasta linie se inscrie si resurectia omului stihial, din piesa "Zamolxe" (1921), numita si mister pagan; aici, dacii se simt fulgere, izvoare, forte primare, irationale, traind intr-o epoca in care puterea zeilor primordiali depaseste

orice limite, intangibile de catre omul modern.
Preistoria, considera Blaga, este o forma permanenta de manifestare a divinului, singura viabila si autentica, reminiscente ale acesteia existand simultan cu istoria ("Despre permanenta preistoriei", Saeculum, 1943). Nu este astfel de mirare ca Blaga a fost influentat la inceput de Nietzsche ("Asa grait-a Zarathustra", "Amurgul idolilor", "Stiinta voioasa", "Genealogia moralei"), care contrapunea omului banal supraomul, Ubermensch-ul, capabil sa supravietuiasca intr-un mediu neantropizat, salbatic, fara ajutorul stiintei, fiind, in splendoarea sa de fulgere si de lumina, de o maretie inegalabila, vorbind puternic, tunator, stapanind spatiul din jur, fiind situat cu mult deasupra fiintei degradabile. Blaga argumenteaza astfel ca stiinta umana nu este omnipotenta, nu recupereaza coordonatele mitice, Urphanomenul, abisalitatea existentiala, ea doar incercand sa risipeasca misterele Universului. Servitorii ei, care descopera principiile asa-zise "ultime", nu fac decat sa aproximeze intregul cu ecuatii si se complac in stadiul orizontalitatii, nu au verticalitate, ceea ce ii impiedica sa vada orizonturile ascunse: "Faptura refuzata de cer -omul de stiinta se lipeste gasteropodic de terenul pe care se misca" ("Trilogia valorilor").

Volumele de poezii ale lui Blaga figureaza aceeasi traiectorie existentiala, ascensiunea catre lumina si caderea fiintei umane pana in pragul deznadejdii, in proximitatea extinctiei. Nasterea a insusi poetului, de fapt a fiintei, se face, in primul volum de versuri, "Poemele luminii" (1919), sub semnul luminii ("Unde si cand m-am ivit in lumina, nu stiu" - "Biografie"), devenita metafora cosmogonica, fiindca, spre deosebire de Eminescu, in "Scrisoarea I", care considera ca Universul este creat din secunda de nemiscare primordiala, din neant, din intunericul originar, poetul din Lancram ne ofera o cosmogeneza la baza careia pune conceptul luminii. Lumina este, in teoria relativitatii a lui Einstein, pe care Blaga o cunoscuse prin anii 1912-1914, principiul suprem al naturii, singurul element absolut, o constanta fizica ce devine termen de referinta pentru relativitatea timpului si a spatiului si pentru existenta umana. Pentru Lucian Blaga, lumina reprezinta aspiratia spre absolut, este inceput si sfarsit, cosmogeneza si coborare catre neant; lumea se naste din lumina: "Nimicul zacea in agonie,/ cand singur plutea in intuneric si dat-a/ un semn Nepatrunsul: «sa fie lumina!»" ("Lumina"). Lumina este, in sens expresionist, o forta primara uriasa, ambiguu prezentata, materiala sau spirituala, care pune in miscare lumile din haos si din care se desprind infinitele lor forme, "corola de minuni a lumii", si se infiinteaza insusi timpul, temporalitatea: "O mare si un vifor nebun de lumina/ facutu-s-a-n clipa:/ o sete era de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi,/ o sete de lume si soare." Moartea insasi, individuala sau cosmica, in acest univers, va fi infatisata si mai tarziu, in volumul "Nebanuitele trepte" (1943), ca o intoarcere in lumina: "Apoi ca frunza cobori. Si tarna/ ti-o tragi peste ochi/ ca o grava pleoapa./ Mumele sfinte - luminile mii,/ mume sub glii/ iti iau in primire cuvintele./ inca o data te-adapa." ("Epitaf). Poetul german Theodor Daubler, in poemul cosmogonic "Aurora boreala" ("Das Nordlicht", 1910), construieste o adevarata ierarhie temporala a luminii, ca factor de creatie, generator de materialitate. La Blaga, in poezia "Stalactita", din primul volum de versuri, asistam la constituirea unui spatiu inchis si infinit in acelasi timp, o doma uranica, a carei prelungire este chtonicul si in care poetul se simte un turtur, "o stalactita intr-o grota uriasa/ in care cerul este bolta". Din aceasta bolta de pestera, spatiu generator al lumii, dincolo de care se afla nepatrunsul, deci locul unde totul exista, cad picuri de lumina pentru a impietri, a infiinta existenta omului, pentru a o cufunda in reverie. Lumina devine fluida, abdica de la legile obisnuite ale fizicii, fiind parte a intregului, generatoare de viata. Creeaza, in acelasi timp, si un spatiu sigur, de protectie impotriva stihiilor de dincolo, unde omul nu are inca acces, stadiul de fiinta fragila, efemera, nefiind depasit. in acest sens, "Dati-mi un trup voi muntilor" este un poem al nazuintei de intrupare, de in-materia-lizare la scara cosmica: omul, fragila si efemera carcasa dotata cu gandire, are nevoie de un trup pe masura, capabil sa-i satisfaca aspiratiile supreme, in care farama de divinitate, de spiritualitate cosmica, originara, Dumnezeu insusi sa nu se mai simta incatusat. Altfel, reversul este croirea unui sicriu simbolic inca din timpul vietii, disolutia blanda in natura, atitudinea de resemnare trista a corpului nimicnicesc, supus degradarii inexorabile sub actiunea fortelor entropice negative: "Gorunule din margine de codru,/ de ce ma-nvinge/ cu aripi moi atata pace,/ cand zac in umbra ta/ si ma dezmierzi cu frunza-ti jucausa?" ("Gorunul").

"Pasii profetului" (1921) marcheaza punctul inertial al elanului vitalist, din care se produce regresiunea, caderea, degradarea treptata a lumii, renuntarea la energiile de dincolo de fire, datatoare de viata si de nemurire, in favoarea unor adevaruri banale, contrafacute, inventate de oameni: Pan, zeul pagan, va muri o data cu aparitia noii religii crestine, se va retrage in eternitate, cand afla ca pana si vechiul sau prieten, paianjenul, il tradeaza ("Paianjenul"). Natura omnipotenta, continand elementele datatoare de forta, isi pierde treptat puterile oculte, din care se recepteaza numai reminiscente ale acelor Urkrafte: "La orizont - departe -fulgere fara de glas/ zvacnesc din cand in cand/ ca niste lungi picioare de paianjen - smulse/ din trupul care le purta" ("Vara"). Timpul devine material, se intoarce la mormantul trist al celui transformat din nou in elemente primare, banale resturi organice, spre a da de stire despre mersul lumii de afara: "De mana-as prinde timpul ca sa pipai/ pulsul rar de clipe/ Ce-o fi acuma pe pamant?" ("Gandurile unui mort").
"in marea trecere" (1924) este strigatul disperat al fiintei, der Schrei-ul expresionist, de oprire a "trecerii", a fluxului distrugator al timpului, a ceasornicului cu care se masoara "destramarea", desi, contradictie fatala, "unde nu e moarte, nu e nici iubire". in termenii inexorabili ai acesteia se zbate, de fapt, omul, osandit, ca Heraclit, sa strabata o lume fara speranta, unde pasii lui suna in umbra ca "niste roade putrede", dar nu se poate desprinde de ea, caci adeptul principiului panta rhei este acum silit sa adaste "langa ape verzi", statute, in care se aduna toate cararile. ("Heraclit langa lac"). Reprosul adresat omului este ca se complace in starea aceasta de incremenire, devenind un lepros nedorit, un paria pe scara regnului animal, ca el este doar o fiinta abulica, dispusa mai curand spre cunoastere metaforica, evitand actul de infaptuire ca pe un lucru rusinos, celebrul "vouloir c est faire" ("Dieux", Lamartine): "o, nu-mi osandi nemiscarea/ Cresc intre voi, ci umbrit de manile mele/ misticul rod se rotunjeste in alta parte./ Nu ma blestemati, nu ma blestemati!" ("Fiu al faptei nu sunt"). Consecinta este, fara indoiala, respectand hulitul raport cauza-efect, disolutia, putrezirea, intoarcerea catre celalalt regn: "ingenunchiez in vant. Mane oasele/ au sa-mi cada de pe cruce./ inapoi nici un drum nu mai duce./ ingenunchiez in vant:/ langa steaua cea mai trista" ("Epilog").
Tot in maniera expresionista, volumul "Lauda somnului" (1929) arata neputinta stiintei de a opri descompunerea generala, putreziciunea lumii, maladivitatea omului silit sa se supuna proceselor entropice, eschatologia gradata. Dincolo de universul ascuns al padurilor, al luminii, se afla spatiul degradat de aparitia masinilor, opuse umanului, neputand rezolva drama existentiala eterna a omenirii, speranta de mai bine, de eludare a raului temporal limitator. In "Veac", asaltul masinilor are loc dupa un plan prestabilit: "Umbla masinile subpamantesti. in nevazut, peste turnuri/ intercontinentale zvonuri electrice". Arhanghelii veniti sa pedepseasca universul demonic, noile Sodoma si Gomora ale civilizatiei "moderne", adorm prin baruri, "cu penele arse". Paradisul se destrama: portarul tine in mana un "cotor de spada fara de flacari", este molatic, invins fara lupta, ingerii au parul nins, culme a decrepitudinii, sunt coplesiti de gravitatia sporita, ascensiunea celesta nemaifiind posibila, devenind supusi proceselor de dezagregare egalizatoare: "odata vor putrezi si ingerii sub glie" ("Paradis in destramare"), inconjurati de paianjeni ce au umplut apa vie. Cunoasterea absoluta este limitata de cenzura transcendenta, acum, in timpul profan, al oamenilor, "nici o minune nu se implineste/ Nu se implineste, nu se implineste" ("Tristete metafizica"), cu toate ca existau alte timpuri si locuri, unde lumea a fost creata din cele patru stihii ale universului si "Isus a umblat pe ape". Fortele transcendente au parasit omenirea, iar profetii, recurgand la gesturi disperate ("Ioan se sfasie in pustie"), nu fac decat sa implineasca jalea eterna a unei lumi damnate sa nu mai cunoasca drumul intoarcerii.
Insuportabil devine, in volumul "La cumpana apelor" (1933), corul robilor ce se indreapta numai spre soare-apune, intr-un iluzoriu tren al mortilor. Maladivitatea cantaretilor lumii morbide, stabilind principii de existenta false, neviabile, este dusa pana la paroxism, strigatele de disperare sunand tanguitor si obsedant, indemnand doar la liniste nemeritata: pana si divinul este cuprins de aceasta lene inexorabila, miscarea disparand ca principiu generator de viata, arhanghelii indreptandu-se spre vatra. Batranetea sfintilor reprezinta desuetudinea lumii, neschimbarea predispunand-o la o moarte prematura. in "Rune", cauza degradarii, a trecerii speciei umane pe o linie inchisa, este simpla: oamenii, toate fiintele, sunt condamnati la programare genetica, la o semnatura in tiparele ancestrale, determinanta de moarte. Masinalizarea omului se traduce in existenta unei gandiri sterile, ce nu poate schimba predestinarea, incluzand disparitia ca element final, ca a oricarei alte specii a regnului animal nedotate cu inteligenta, sau poate pentru ca rezultatul este acelasi, extinctia, cu un sistem de gandire nerecunoscut din trufie de om, toate incercarile de percepere a lumii in esenta ei ramanand niste zbateri fara foita ale unei fiinte mult prea zgomotoase. Ascensiunea poetului se incheie cu aceasta, destinul trece de punctul de inflexiune, se indreapta spre catastrofa, iar cumpana apelor nu poate fi pastrata in eternitatea clipei: chiar si apa imbatraneste pana-n vale.
O data intrat pe panta declinului, sentimen­talismul, nostalgia rememorarii tineretii, se declanseaza cu o forta acuta in "La curtile dorului" (1938). Fiintele umane isi urmeaza destinul, zabovind adesea "langa blide", gata sa-si primeasca portia de fericire zilnica, dorind cu nestramutata incapatanare ca evul de foc sa vina, sa-i salveze din determinismul existential mizer. Dar acesta staruie sa nu mai apara, determinand regrete tardive, iacrim ... pe geana". Steaua cunoasterii ramane undeva, sus, intangibila pentru cei multi si nenorociti, ramasi sa pribegeasca fara scop, pentru ca fiinta nu este eliberata de "huma saraca" ("Ani, pribegie si somn"). Anotimpurile isi urmeaza cursul, indiferente la chinul poetului, apropiat din ce in ce mai mult de funambulescul final: nebunul cetatii batrane priveste timpul curgand, strecurand veninul trecerii, la fel de impersonal ca animalele fantastice, corbul, ce "n-a uitat sa ceteasca" destinul, sa-1 modifice adica, sau ciocarlia, vestind sosirea primaverii vesele. Iar spatiul terestru ramane impasibil la clepsidra zeului Cronos, la fel de frumos ca altadata: soarele continua sa bata puternic in "padurea de pini" de la Estoril, taram al caldurii, iezerul ascunde in el tacerea de dinainte de lume, iar "boarea atlantica" se revarsa nestavilita asupra bisericilor, corabiilor si colinelor vreunui targusor meridional, "pipaie morile". Elementele solare, stapane ale intunericului inca dinainte de aparitia omului, din evi indepartati, se concentreaza in coline, ape, mori, catarge, construind sarcofage unde "Ard in lume orele" ("Coasta soarelui").
in "Nebanuitele trepte" (1943) si in poemele grupate in "Varsta de fier" (1940 -1944) se urmeaza aceeasi structurare a materiei: muntele este locul unde toti tind sa ajunga, unde minunile devin posibile; valea, prin contrast, este taram al pieirii, Ioc unde condamnatii isi ispasesc pedeapsa, aceea de a se fi nascut oameni, dupa ce au pierdut Paradisul; salvarea vine atunci cand un sfant guverneaza valea, devenind calauzitor: "Fericita-i acum numai valea ce are un sfant!/ Un sfant de la care umanele umbre sa invete/ Cum trebuie intre pamant si tarie sa stea/ Un sfant neclintit care cata mereu la aceeasi stea/ si-n spaima de pretutindeni/ nu-si absoarbe in trup aureola" ("Varsta de fier"). Spaima ce bantuie valea este fara indoiala una existentiala, data de efemeritatea existentei umane, neaparata in fata dezastrelor si a vitregiilor decat de aureola imprastiata in jur de sfant. Lumina este iarasi factorul ce inalta, imprastie slava de deasupra, din cer, receptata ca de petalele unei flori, ea se deschide in albie, vatra, florile insele sunt emanatii venite din acel spatiu subteran, mult mai aparat decat cel uman. se vede cum, dintre nivelurile existente ale lumii, doar cel intermediar este si cel mai catastrofic, hranit de sevele luminoase atat ale taramului inferior, cat si ale celui uranic. Piscul conserva intr-o oarecare masura arhaitatea inceputului de timp, acel Urzeit de dinainte de creatie, asa cum se poate descifra in "Liniste intre lucrurile batrane": "in apropiere e muntele meu, munte iubit./ inconjurat de lucruri batrane/ Acoperite cu muschi din zilele facerii". Muntele ca atare este spatiul binefacator, in care energiile se potenteaza, se transforma in lucruri vii: in el se patrunde ca intr-un templu, la fel cum se ajunge la magul eminescian: "Intru in munte. O poarta de piatra/ incet s-a inchis". Muntele si padurea sunt locuri protectoare, ,1a fel ca in basmul "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte", unde timpul sta, sunt o prelungire a acelui loc de unde porneste totul: protagonistul "intra in codru, in patria verde si s-a pierde in munte, s-a pierde, uitandu-si de muma si moarte". Muntele apare puternic profilat pe fundalul solar ai luminii ce vine din maii departari, aparent fragil sub coplesitoarea forta a acestor raze generatoare de lume, constituind fundamentul lumii materiale: "Sus, in lumina, ce fragil/ apare muntele/ Cetatea zeilor din ochii de copil/ usor se sfarma ca matasea veche." Un alt element protector este padurea, nesupusa valurilor timpului, deci prin valoarea ei intrinseca: arcuirea, boltirea construiesc limita unei dome celeste, se constituie ca o umbrela ce elimina pana la extinctie acest greu obstacol al lumii materiale, situat pe axa lineara a curgerii dinspre trecut spre viitor. Zilele padurii sunt zile ale facerii ("Ceasul care nu apune"), fiindca timpul nu a mai evoluat, a ramas constant, nemiscat. Se poate stabili in felul acesta o harta mitologica, unde Timpul, stapanul ce-si mananca odraslele, nu mai are putere, aceste zone existand de dinainte de el, neapartinand regatului sau nevazut. Fortele lui devoratoare se izbesc ca de un zid de aceste ecrane de protectie, iar cei aflati inauntru nu mai sufera efectele nefaste ale trecerii. Tot ce apartine acestui loc este dotat cu fertilitate, arborele devine roditor, reprezentand viul, in contrast cu posomorata vale unde domneste deznadejdea, moartea. Element al vietii este aceeasi lumina, "fulgere rodnice joaca/ sa-nalte tacutele seve-n lumina".

"Mirabila samanta" (1960) apartine aceluiasi regn solar, ducand la aparitia vietii, la eliminarea nefastului, a nemiscarii, reprezentand, in poezia lui Lucian Blaga, o resurectie a optimismului. Floarea, rezultata prin plantarea semintei intr-un sol roditor, este simbol al ascensiunii spre, nemurire, demers de parasire a lumii intermediare, inferioara prin lipsa de elan vital. Plantata in teren fertil, samanta resuscita erosul, poate duce la aparitia cuplului adamic: "Cautam pamantul unde/ mitic ne-alcatuim/ Ochi ca oameni sa deschidem/ dar ca pornii sa-nflorim" ("Bunavestire pentru floarea marului"). Semintele raspund intrebarilor puse neantului, incapabil sa prescrie coordonate eterne pentru fiinta umana. Singura scapare in fata destinului necrutator este forta germinativi, conservand tineretea naturii, a spicelor ce tanjesc dupa lumina lumii, magice ca in povestirile celtice, generatoare de viata ("Cantecul spicelor"). Poetul nutreste tainice dorinte, figurate in prezente ale elementului feminin si dupa moarte, drept mijloc de transcendere a materialului, menite sa-i conserve memoria: "Viori sunt femeile,/ Tremur in palme rasfrant/ Le slavesc si le cant/ pentru sfarsitul de drum/ ce-1 au in pamant" ("Viori aprinse, femeile").