r6c582rq99xql
Poezia "Izvorul noptii" face parte din volumul de versuri "Poemele luminii" (1919) si se incadreaza organic in universul poetic al lui Lucian Blaga, in temele lui esentiale, interferente si in cuprinsul acestui text. Metafora titlului, "Izvorul noptii", pune in evidenta o "cunoastere luciferica", intemeiata pe orizontul misterului, sursa de inspiratie pentru poetul expresionist, care, la fel ca in arta poetica cea mai reprezentativa, "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", isi creeaza spatiul poetic din potentarea tainelor lumii in "taine si mai mari", aflate sub semnul metaforelor revelatorii. O astfel de metafora este si "izvorul noptii", intreaga poezie fiind de fapt o cosmogeneza sui-generis prin corelatia intuneric-lumina, pe fondul unei poezii de dragoste. Lumea izvoraste din ochii iubitei si isi dobandeste contur prin marea de intuneric primordial care invaluie tot pamantul, femeia fiind surprinsa intr-o ipostaza demiurgica: "ochii tai, adancii, sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea peste vai/ si peste munti si peste sesuri". Se pot recunoaste aici mituri esentiale ale creatiei originare, corelatia dintre mater si materia, pe care Lucian Blaga o asaza la fundamentele lumii, in marele orizont de taina care invaluie cosmogeneza. Cum se stie din marile mituri cosmogonice, creatia primordiala se implineste sub semnul intunericului ("Imnul creatiunii", din epopeea indiana "Rig-Veda", folosit de Mihai Eminescu in "Scrisoarea I") sau al luminii, la insusi Lucian Blaga ("Sa fie lumina!"), cum se arata in comentariul despre universul sau poetic. in "Izvorul noptii" apar ambele ipostaze ale creatiei, intunericul initial, "marea de intuneric", metafora revelatorie profunda in poezia lui Blaga, convertindu-se in lumina. in poezie exista o simetrie perfecta, nu numai a formulelor de adresare, a invocatiilor, "frumoaso" si "lumina mea", ci si la nivelul fuziunii contrariilor, intuneric-lumina, si a elementelor primordiale, pamant-mare. Lumea se creeaza din forme de relief obisnuite, redate prin enumeratie, "peste vai/ si peste munti si peste sesuri", pana devine marea primordiala, "o mare de intuneric", in plus, creatia sta sub semnul cuvantului, al invocatiei, al Logosului in esenta, conducand la redefinirea conditiei adamice a omului. Invocatia devine o ruga aproape pagana pentru producerea, pentru declansarea actului creatiei. Noaptea este spatiul neexplorat, plin de misterele revelatorii in plan existential, niciodata cognoscibile, dupa cum afirma poetul in "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", iar izvorul sugereaza o forta germinatoare de neinvins, de unde apare "corola de minuni a lumii" ce se revarsa peste pamantul din ce in ce mai saracit de sacralitate. Lucian Blaga este adeptul cunoasterii apofatice, prin negatie, derivata din propria teorie a minus-cunoasterii. Misterul nu trebuie revelat, pentru fiecare taina revelata existand o inflorescenta de alte mistere ce asteapta a fi descifrate, puse in evidenta. "Izvorul noptii" este si o poezie de revelatie a Erosului Primordial, inteles ca traire existentiala, o contopire cu imaterialul, sugerata de simboluri ale prezentei feminine, "ochii negri", intr-o inversiune relevanta, "asa-s de negri ochii tai", si metafora finala "lumina mea". intunericul, desemnat prin aceasta ultima figura de stil, se schimba in lumina cunoasterii si a creatiei, constituind in acelasi timp si un oximoron, pentru ca sursa cunoasterii negative o constituie tocmai ochii, poarta prin care are loc "invazia transcendenta", regeneratoare a timpului primordial.
"Ochii" reprezinta un mijloc de comunicare cu lumea situata dincolo de cunoasterea logica, poarta prin care poate fi invinsa cenzura transcendenta. in aceasta cosmogeneza inedita, organul vizual care deschide intregul spatiu poetic poate fi ochiul divin al creatiei. Se stie ca, pentru atlanti, poporul legendar situat de Platon dincolo de stramtoarea Gibraltar, intr-o insula ramasa de pe vremea unor dezastre mai indepartate, ochiul (al treilea ochi, mai precis) semnifica intelepciunea si legatura cu divinitatea. Nu intamplator zeul Odin, conducatorul generatiei de zei germanici, isi va jertfi un ochi pentru a dobandi intelegerea suprema asupra lucrurilor. De aceea, versurile "Asa-s de negri ochii tai/ lumina mea" arata tocmai o puternica legatura cu Ilogosul situat dincolo de intelegerea profana. Pentru ca Ilogosul contine Logosul, considerat un caz particular al Nepatrunsului, o forma de materializare a increatului existent inaintea Genezei. Prin ochi, poetul incearca sa realizeze un fenomen de "tunneling", de depasire a "cenzurii transcendente" cu energie minima, pe baze irationale, ce nu pot fi intelese de mintea umana. Blaga se manifesta decis in apararea necunoscutului ca stare existentiala; pentru cunoasterea luciferica, misterul este valoarea esentiala: altfel, lumea denudata, cunoscuta in detaliu, profana prin manifestarile ei, devine banala, la fel de plictisitoare ca o carte citita de zeci de ori: "«Cunoasterea luciferica», prin actul initial, considera obiectul sau despicat in doua, intr-o parte care se arata si intr-o parte care se ascunde. Obiectul cunoasterii luciferice e totdeauna «un mister» care de o parte se arata prin semnele sale si de alta parte se ascunde dupa semnele sale [...]. Prin cunoastere paradisiaca se statornicesc pozitiile linistitoare, momentele de stabilitate vegetativa si orizonturile, care nu indeamna dincolo de ele insesi, ale spiritului cunoscator". ("Trilogia cunoasterii", "Cunoasterea luciferica"). "Lumina mea" devine astfel o prelungire a lumii ascunse in lumea banala, o proiectie a sacrului in profan, prin hierofanie atipica. "Noaptea" care curge peste vai reprezinta tocmai aceasta invazie a incognoscibilului in lumea umana, presupunand schimbarea conditiei umane din categoria trecatoare in aceea perena, divina. Poetul insusi recunoaste contingenta sa cu lumea invizibila: "ti-s ochii-asa de negri incat seara/ cand stau culcat cu capu-n poala ta/ imi pare,/ ca ochii tai, adancii, sunt izvorul,/ din care tainic curge noaptea peste vai." Ochii, subliniati de un epitet ornant, "asa de negri", sugereaza transcendenta, aparata de ea insasi ca de un Cerber, de cenzura transcendentala de care vorbeste poetul-filozof. "Izvorul" reprezinta sursa de energie inepuizabila care sustine esafodajul, matrixul lumii pozitiviste, proiectia hierofanizatoare si atemporalizatoare a unui univers ascuns, totul fiind potentat aici de un erotism la scara universala.
Poezia "Izvorul noptii" se deschide si se incheie cu o invocatie adresata iubitei, ca medium al fortelor primordiale, ascunse in tesatura realului sub diverse deghizari. Legatura cu aceste subtile terminale ale lumii situate in orizontul misterului, unde "intunericul" devine "lumina" si invers, fara a se identifica unul cu celalalt, arata o depasire a antinomiilor obisnuite, o trecere la un nivel gnoseologic superior. Se poate considera ca invocatia este adresata unei iubite transfigurate intr-o entitate imateriala, a carei tangibilitate cu lumea fizica dobandeste, pe fundalul lumii comune, proportii cosmice. Cele doua invocatii deschid si inchid spatiul poeziei intr-o simetrie perfecta, revarsata si in ritmul melancolic, contemplativ al versurilor, in masura inegala a acestora, data de meandrele tainice ale procesului de cunoastere evocat. Primul apelativ, "Frumoaso", ne trimite cu gandul la o perfectiune de tip clasic, vazuta intr-un alt sens: al fiintei hierofanizatoare, generatoare de suprareal. Pentru ca intunericul, noaptea, se rasfrange asupra elementelor lumii naturale, existente pe trei etaje diferite: "peste vai/ si peste munti, si peste sesuri". in acest caz, "marea de-ntuneric" este metafora absoluta a timpului-netimp, generator de realitate desfasurata, surprinsa in vremuri si epoci istorice distincte.
Pe langa sensurile poetice si filozofice profunde pe care le cuprinde, poezia "Izvorul noptii" este si un omagiu suprem adus fiintei iubite, urcata pe treptele cele mai inalte ale creatiei.