g2d713gm15zce



Poezia "in Ian", din volumul "Pasii profetului" (1921), exploreaza uitarea de sine,
dezindividualizarea, dezmarginirea fiintei intr-un tablou bucolic, bogatia lumii campestre, vazuta ca o conjugare a fortelor telurice, creand o profunda comunicare cu profunzimile cosmosului. Tabloul lumii se compune dintr-o pletora de imagini vizuale si auditive selectate cu minutie, intr-o desfasurare inceata, contemplativa, a privirii: "De prea mult aur crapa boabele de grau./ Ici-colo rosii strop de mac/ si-n lan/ o fata/ cu gene lungi ca spicele de orz./ Ea strange cu privirea snopii de senin ai cerului/ si canta." Fiinta feminina este vegetalizata, integrata ritmurilor naturii, intr-un decor cromatic bogat, galben, rosu, albastru, concordant cu tablourile din pictura flamanda pana la abstractiunile celei moderne. Tabloul, pregnant pictural, e plin de candoarea peisajelor arcadiene, cu zeitati coborate in spatiul bucolic, in lanul de grau, pentru a-i da putere vitala. Peisajul pulseaza de viata, boabele de grau, incarcate "de prea mult aur", de lumina solara, "crapa" cu sonoritati banuite, macii explodeaza cromatic, in rosu aprins, fata, cu genele de culoarea orzului, abia desprinsa parca din elementul vegetal, cuprinde in privire seninul cerului. Notele expresioniste ale tabloului sunt pregnante, identificabile in puternica vitalitate a naturii, in cromatica intensa si liniile picturale abundente ale peisajului. Asistam, prin aceasta imagine particulara a fecunditatii pamantului, la alcatuirea unei adevarate fenomenologii a peisajului mitic, intors spre vremurile primordiale, printr-un straniu efect de "mythe de l eternel retour".
Pamantul, ca expresie concentrata a fortelor viului, devine spatiu edenic, in care fiinta umana se dizolva treptat, integrandu-se ritmurilor eterne ale firii: "Eu zac in umbra unor maci,/ fara dorinti, fara mustrari, fara cainti/ si fara-ndemnuri, numai trup/ si numai lut." Ov. S. Crohmalniceanu identifica aici "panismul" potziei lui Lucian Blaga, "starea de toropeala oarba, edenica", indiferenta senina a firii si a omului care traieste un sentiment de beatitudine cosmica si isi manifesta instinctul vital elementar. Coplesita de maretia cosmica, fiinta umana se supune instinctului vital, al eliberarii de apasarea spiritului, al trairii intense, extatice, a clipei, enumeratia "fara dorinti, fara mustrari, fara cainti/ si fara-ndemnuri" reducand-o la starea edenica primara, "numai trup/ si numai lut", apropiata de creatie, cand, pentru prima data, prin vointa divina, lutul devenea trup.
Uitarea de sine nu este insa totala si definitiva. Cantecul fetei, muzica celesta a dezmarginirii, reinnoada legaturile cu lumea, reaprinde, ca intr-o noua geneza, sub semnul erosului universal, scanteia simtirii si a spiritului: "Ea canta/ si eu ascult./ Pe buzele ei calde mi se naste sufletul".