k7l9511kh99cdp

Poezia "Epilog" incheie poeziile din volumul "in marea trecere" (1924), marcand punctul temporal al caderii in uitare a poetului, al obliviunii totale. Sentimentul disparitiei apropiate il urmareste pe poet, care se proiecteaza intr-un viitor indepartat: "ingenunchiez in vant. Mane oasele/ au sa-mi cada de pe cruce,/ inapoi nici un drum nu mai duce./ ingenunchiez in vant:/ langa steaua cea mai trista." Dezagregarea intervine in mod neasteptat, oasele poetului, imbatranit brusc, ca un Crist demitizat, fiind imprastiate de fluxul temporal neiertator. ingenuncherea in vant are un sens simbolic, abandonarea tuturor iluziilor, a cautarilor. Existenta omului este, in viziune baroca si romantica, vant, desertaciune, lipsa de sens, de aceea inchinarea la acest zeu al trecerii de la o clipa la alta inseamna resemnarea definitiva. Omul este o fiinta supusa trecerii, in sens eminescian, dupa care nu este nici macar "prav", ci numai "forma prin care pravul trece". Alt simbol este al destinului neiertator, marcat de "steaua cea mai trista", metafora a desertarii de viata, a instaj irii depline a "bolii de moarte", definite in sensul filozofiei lui Kierkegaard. Steaua cea trista semnifu. ^oarta omului incapabil sa-si construiasca propria-i determinare, lipsit de puterea de a se inscrie in natura netrecatoare a lumii. Drumul spre moarte este o calatorie spre infern, nicidecum comparabil cu simbolul calatoriei lui Iisus spre dealul Golgotei, pentru ca nu este urmat de o renastere viu o reinviere. Singura reactie a poetului este resemnarea, alaturarea de "steaua cea mai trista", reprezentand moartea, extinctia universala.

"Epilog" incheie volumul "in marea trecere", ca o poezie a infrangerii eului liric in fata timpului, a "marii treceri", care pecetluieste destramarea umana. Semnele coborarii sunt peste tot; omul, infrant, se pleaca in fata destinului, ca un nou Crist ce va cadea de pe cruce: "ingenunchiez in vant. Mane oasele/ au sa-mi cada de pe cruce." Ajuns intr-un punct de maxima ascendenta, cat ii poate permite fragila conditie umana, poetul constata ca s-au inchis toate cararile intr-o singularitate trista: "inapoi nici un drum nu mai duce./ ingenunchiez in vant: langa steaua cea mai trista." E aici o verticala a spatiului, care induce fiorul metafizic al destinului ratat, semnificat prin "steaua cea mai trista". Structural, poezia are numai cinci versuri, adevarat epilog al cantaretului liric ce nu mai vede nici o cale de iesire din inchisoarea propriului destin. Ritmul abia sugerat al versurilor si rima intamplatoare (numai la versurile doi si trei) sugereaza o pulsatie slaba a vietii, atmosfera de stingere nu numai a spiritului, ci a intregii lumi.