Aparut in 1932, romanul „Rascoala", de Liviu Rebreanu, este creatia epica de cea mai mare amploare din literatura noastra: in actiune sunt antrenate zeci de personaje ale caror des­tine sunt zugravite, cu o mana sigura, de un narator omniscient si obiectiv: realitatea este oglindita in mod veridic, personajele si vorbirea lor sunt autentice, „Rascoala" fiind un roman realist.
  Tema romanului o constituie un eveniment real (rascoala din 1907), la baza caruia a stat ancestrala relatie taran-pamant. b1v3221bm36bzk
  Titlul este caracterizat prin aceeasi sobrietate ca si in cazul romanului „Ion". La prima vedere, titlul denumeste o miscare sociala atestata istoric si asupra careia autorul s-a documentat indelung.
Privita mai atent, Rascoala devine un adevarat „personaj", a carui „fantoma" se simte inca din prima parte si a carui forta dezlantuita distruge totul, ca Apocalipsa.
Structura lucrarii este simetrica, la realizarea acestei trasaturi contribuind mai multe elemente de compozitie:
  Romanul incepe si se incheie cu scene complementare:
  incipitul lucrarii prezinta sosirea in Bucuresti a unui tren, printre calatori aflandu-se si tanarul Grigore Iuga; discutia care se poarta pe tema situatiei taranilor si cuvintele unui anume arendas Rogojinaru, prevestesc Rascoala, al carei rasuflet de foc se simte de departe, ca si cand aceasta ar fi un personaj fabulos;
  in final, cititorul este scos din actiune odata cu plecarea, din aceeasi gara a unui alt tren care-1 duce pe acelasi Grigore Iuga spre un destin nou; pe peron acelasi arendas Rogojinaru exprima, in alti termeni, vechiul lui dispret la adresa taranilor.
  Romanul este alcatuit din doua parti: „Se misca tara" (evocand atmosfera de tensiune premergatoare evenimentului) si „Focurile" (infatisand tabloul rascoalei si reprimarea acesteia).
Fiecare dintre cele doua parti cuprinde cate sase capitole ale caror titluri (II - „Pamanturile", III - „Flamanzii", VIII - „Flacari", X - „Sangele"), au sugestii metaforice si indica esenta respectivului capitol.
   Titlurile capitolelor I si XII („Rasaritul", respectiv „Apusul") confera rascoalei caracter de fenomen cosmic sau de stihie.
  Comentatorii romanului „Rascoala" au observat ca autorul foloseste tehnica alternarii planurilor narative (asa cum o facuse si scriitorul rus Lev Tolstoi, in romanul „Razboi si pace").
Astfel, primul plan reconstituie existenta precara a taranilor, lipsiti aproape total de pamant si supusi vitregiilor unei ierni aspre (1906-1907). Din randul acestora se desprind cateva fi­guri memorabile: Petre Petre, baba Ioana, Lupu Chiritoiu, Trifon Guju, Toader Strambu, Pavel Tunsu, Leonte Orbisor etc.
Al doilea plan se organizeaza in jurul reprezentantilor clasei boieresti (Miron Iuga, Grigore Iuga, Nadina, Gogu Ionescu, colonelul Stefanescu) sau arendasesti (Platamonu, Cosma Buruiana, Rogojinaru).
Cele doua planuri se intretaie si se contopesc intr-o panorama vasta. Dincolo de ele, autorul infatiseaza momente din viata politica a tarii, dezbaterile parlamentare si schimbarea guvernelor, serbarile filantropice si activitatea presei, oferind un tablou complet al vietii din vechiul Regat.
Prin intermediul personajului Titu Herdelea (fiul invatatorului din Pripas, in romanul „ Ion"), Liviu Rebreanu urma­reste iubirea de pamant, aceeasi la romanii din Muntenia ca si in cazul taranilor transilvaneni.
In „Rascoala", „Glasul pamantului" devine o nazuinta ancestrala, nascuta in adancurile obscure ale sufletului colectiv, personajul central al romanului fiind gloata, multimea de tarani.
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in proza, de mare amploare si diversitate, a carei actiune se desfasoara pe mai multe planuri, romanul are un conflict bine marcat si personaje complexe.
In romanul obiectiv, naratorul se afla in afara actiunii pe care o prezinta in mod detasat si impersonal. Evenimentele sunt narate la persoana a IlI-a. Narator omniscient si omniprezent.
Apartenenta operei literare „Rascoala", de Liviu Rebreanu, la specia literara romanul rezulta din amploarea constructiei epice, din existenta celor doua planuri narative si a unui conflict de proportii uriase.
Universul operei:
Actiunea romanului se petrece in judetul Arges, in satele: Amara, Gliganu, Lespezi si Ruginoasa, pe mosia de sapte mii de pogoane a batranului Miron luga.
In acest spatiu, in rastimpul dintre luna decembrie a anului 1906 si primavara anului urmator, conflictul dintre tarani si clasa latifundiara se desfasoara in mod gradat, crescand in in­tensitate pana la uciderea lui Miron luga, pentru a se stinge in scenele represiunii.
In prima parte a romanului, in interiorul unui timp greoi, care curge incet, faptele se acumuleaza si se suprapun ca depunerile de pamant in erele geologice, iar vuietul surd al nemultumirilor taranesti se aude tot mai puternic.
in partea a doua, Rascoala devine un adevarat „personaj" a carui forta fabuloasa matura totul in cale, ca la un sfarsit de lume.
La modul cel mai simplu, subiectul romanului ar putea fi povestit astfel:
Sosind in Bucuresti pentru cateva zile, tanarul Grigore luga (fiul mosierului de la Amara) are surpriza de a-1 gasi, acasa, pe Titu Herdelea (care va deveni personaj-martor al tuturor evenimentelor si un alter ego al autorului). „Poetul" din Ardeal venise in Tara la invitatia unei rude comune (Gogu Ionescu), deputat in Parlament — care-i promisese ca-i va gasi un post de ziarist in Capitala.
Pana la rezolvarea formalitatilor, Herdelea este invitat la Amara, prilej cu care ii va cunoaste pe batranul Miron luga si pe frumoasa Nadina - sotia lui Grigore si stapana mosiei Babaroaga.
De Craciun insa intervine o ruptura intre cei doi soti, ne­credinta Nadinei facand divortul iminent; tot acum, ea se hota­raste sa-si vanda mosia pe care vor sa o cumpere batranul luga, arendasul Platamonu si taranii.
Cei din urma trimit chiar o solie la Bucuresti, la Nadina, dar refuzul ei agita spiritele (si asa nemultumite).
intre timp, in curgerea greoaie a vietii satului, unele intam­plari capata importanta, sunt vazute prin dilatare, sedimentan-du-se in constiinta oamenilor: soferul Nadinei omoara, cu masina, cocosul babei Ioana si-i aplica o corectie unui copil ne-astamparatj arendasul Cosma Buruiana reclama un furt imagi­nar din hambarele boierului si taranii sunt batuti de plutonierul Boiangiu; feciorul arendasului Platamonu necinsteste o fata; unui taran perceptorul ii ia porcul, pentru ca nu-si platise impo­zitul; lui Melentie Heruvimu sotia ii moare de foame, tocmai cand barbatul spera s-o salveze.
In atmosfera intunecata ca o prevestire a Apocalipsei, cuvantul „pamant" este rostit tot mai des; oamenii vorbesc despre niste misteriosi calareti pe cai albi (ca niste Vestitori din mit) care aduc porunca lui Voda privind impartirea paman­turilor catre tarani.
in aceasta atmosfera, rascoala incepe intr-o dimineata cu zori „rosii", cand soarele parea „un cap scaldat in sange proaspat. "
Taranii incendiaza conacul din Ruginoasa, apoi pornesc spre Lespezi, unde se afla Nadina (care este necinstita de Petre Petre si apoi de Toader Strambu, ultimul sugrumand-o).
in adancurile obscure ale sufletului colectiv, nedomolita sete de pamant se transforma in gesturi violente: jandarmii sunt dezarmati si alungati, Aristide Platamonu este emasculat, ca­sele boierului si ale arendasilor sunt distruse.
La Amara, taranii se aduna in curtea lui Miron Iuga, fapt care pricinuieste mania batranului boier. intr-un gest necuge­tat, acesta il impusca pe Trifon Guju, starnind furia multimii care il ucide.
Noul guvern al tarii (presat si de faptul ca miscarile interne pusesera hotarele in pericol), organizeaza reprimarea rascoalei.
La marginea satului Amara, taranii si coloana de soldati (con­dusa de maiorul Tanasescu) se infrunta, dar dupa primele rafale, pamantul se umple de trupurile celor morti. Unii sunt impuscati chiar pe ulitele satului, printre acestia fiind si Petre Petre.
In intreg romanul, realitatea este zugravita obiectiv. in scene si imagini uneori dure, autorul descriind cu exactitate aspectele vremii evocate.
Fiecare dintre numeroasele personaje ale romanului este infatisat in mediul sau de viata si social, cu trasaturile sale (pozitive si negative), adica in toata complexitatea sa.
Autorul (aflat in afara actiunii) devine ..constiinta-martor" a evenimentelor, naratiunea este la persoana a IlI-a, iar aspec­tele monografice si utilizarea larga a detaliilor imbogatesc ca­racterul realist al acestei opere.
Existenta unor personaje numeroase, infatisate in toata complexitatea lor constituie o alta trasatura a speciei literare romanul.
Arta de creator a lui Liviu Rebreanu se vadeste mai ales in prezentarea multimii, taranii fiind infatisati in scene de masa care n-au fost egalate pana acum. Pe buna dreptate, G. Calinescu observa ca: „ Scriitorul nu vede individualul ci numai colectivul".
Personajul colectiv este infatisat in mai multe scene, de-a lungul intregii actiuni.
Asa este scena in care, adunati in curtea primariei din Amara, taranii asculta discursul prefectului Boerescu. Acum, figurile individuale sunt uniformizate („Sutele de fete cu aceeasi expresie pareau a fi ale aceluiasi cap"), tot asa cum gandurile si sentimentele sunt aduse la unison („cu aceleasi ganduri si simtiri"), ca si cand multimea ar alcatui „un sitigur si acelasi om in infinite exemplare".
In scena uciderii lui Miron Iuga, autorul releva psihologia gloatei, mai intai ezitanta, apoi cuprinsa de furie, cand „zeci de alte bete se agitau, izbind la intrecere intr-o valmaseala furioasa. Batranul Miron Iuga, fara cunostinta, cu teasta zdrobita, ramase in picioare in mijlocul taranilor care, indesandu-se sa-l loveasca, parca-l sprijineau sa nu cada."
Autorul utilizeaza tehnica contrapunctului, comparatia („Multimea, framantata ca o balta rascolita de o furtuna napraznica "), imaginile auditive („ Urletele pe toate glasurile, injuraturile im­baiate se incrucisau intr-un vuiet prelung"), vizuale si motorii.
Autorul reliefeaza procesele sufletesti obscure, nascute in subconstientul colectiv, ca si cand, sute de „glasuri" ale paman­tului ar fi izbucnit dupa o indelungata dospire.
De aici, scenele brutale, bucuria de a distruge, instinctele criminale.
Multimea mai este infatisata si in scena intalnirii cu armata, cand „ din valmasagul de oameni tasnira stropi de sange si urlete de durere". Suvoiul de oameni (comparat cu „ un puhoi de ape ce au,rupt zagazurile") pare a fi devenit o stihie a naturii.
Personajul individual este realizat cu aceeasi arta, drama­tismul destinelor individuale dand caracterul monumental al romanului.
Din multimea taranilor prezentati in „Rascoala" se detaseaza imaginea lui Petre Petre.
Portretul acestuia (realizat prin ochii personajului-martor Titu Herdelea) este cel al unui tanar tacut si stangaci, avand „ o fata osoasa, negricioasa, din care scaparau doi ochi aprinsi. Mainile mari, noduroase, sprijineau capela pe genunchi, impreunate intr-o crispare stangace, infricosate parca sa n-o turteasca."
Ramas cap de familie (dupa ce tatal sau murise pe cand lucra in padurea boierului), tanarul este hotarat sa-si ceara drepturile (banii pentru boul ucis in acelasi accident).
In sufletul lui, nem tuihirea se aduna in straturi („Rabzi, rabzi si oftezi, pana > mai poti, s-apoi..."), gata sa izbucneasca oricand.
Dupa ce Grigore Iuga ii da bani sa-si cumpere o pereche de boi, mania lui Petre Petre se indreapta spre Nadina, pe seama careia pune toate necazurile satului:
„Numai cucoana e de vina, don nule prefect, c-a venit aici, peste noi, sa ne zgandare necazurile." In fond, tanarul este un frustrat, care poarta in subconstient un ciudat sentiment de iubire si ura pentru frumoasa mosiereasa.
Asa se explica faptul ca, desi intrase in dormitorul ei ca s-o ucida, „ cand s-a pomenit in fata ei si-a dat seama ca mai curand s-ar omori el decat s-o omoare pe ea."
Prezenta Nadinei in subconstientul lui (chiar si dupa ce fu­sese ucisa) se manifesta in visul erotic {„Parca o tinea in brate si ea nu mai tipa, ci il mangaia ") si in tentatia de a-1 sugruma pe Toader Strambu.
Mai tarziu, dupa ce Miron Iuga este omorat, portretul Nadinei (gasit intr-o camera) ii produce bucurie „ca si cand ar fi gasit ceva ce cauta in zadar"; privirea batjocoritoare a moartei ii trezeste sentimentul de frustrare {„Se simtea inselat si palmuit") si Petre Petre se pune in fruntea taranilor, indem-nandu-i sa distruga tot.
Si mai tarziu, in scena confruntarii cu armata, el se comporta ca un conducator, incercand sa stavileasca retragerea, dar este dus de multime pana in sat, unde este ucis.
Ultimul lui cuvant este tot „pamantul", termen care con­stituie "laitmotivul romanului.
O alta trasatura a romanului obiectiv o constituie perspectiva din care sunt privite evenimentele: naratorul este omniscient (stie mai mult decat personajele sale) si omniprezent (conducand intreaga actiune si trasand destinul fiecarui personaj).