Neintrecut maestru este I.L. Caragiale si in schitele sale, deoarece, prin acestea, el realizeaza o adevarata Comedie umana a Romaniei de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea, abordand o diversitate de aspecte. Una dintre trasaturile momentelor si schitelor sale, care fac din ele monumente de arta literara, este si comicul.
Aceasta categorie estetica se intalneste si in schita D-l Goe, unde izvoraste atat din relatarea faptelor, cat si din comportarea personajelor si din felul lor de a vorbi.
De aceea este prezent comicul de situatie, de caracter si de limbaj, iar dintre formele lui se remarca, deopotriva, umorul si ironia. i1q1516iu76ikf
Desi ambele se incadreaza comicului, umorul presupune bunavointa, simpatie si intelegere, pe cand ironia este un mod de a lua in ras, de a dezaproba, de a critica si exprima contrariul a ceea ce vrea sa comunice.
Bunaoara, autorul priveste cu ingaduinta multe din nazbatiile lui Goe sau ati­tudinea, nu in putine cazuri, inconstienta a insotitoarelor lui. Nerabdarea lui Goe, pierderea palariei, disputa dintre doamne si conductor, blocarea in cabina de toaleta, tragerea semnalului de alarma sunt tot atatea intamplari pe care autorul nu le sanctioneaza si nici chiar felul de a vorbi al personajelor nu este dezaprobat de catre acesta, pentru ca este omeneste sa acceptam dorinta oricarei persoane de a parea altfel si altceva decat este in realitate.
Insa atunci cand obraznicia baiatului si toleranta familiei intrece orice limite, Caragiale devine neiertator, caustic prin atitudinea pe care o adopta. Astfel, el este ironic atunci cand remarca faptul ca Goe este dus la Bucuresti „ca sa nu mai ramaie repetent si anul acesta", ca si atunci cand se refera la grija exagerata a bunicii: „[...] s-ar intreba oricine, care nu stie cata grija are mam-mare si cata prevedere. Cum era sa plece baiatul numai cu palaria de paie? Daca se intampla sa ploua sau racoare?" Aceeasi ironie dispretuitoare degaja si diminutivele „nepotel" si „puisor" cand nu sunt folosite de insotitoarele lui Goe, ci de autor in relatarea intamplarilor, ca si expresia „capul gol" prin care se poate face aluzie la „un gol interior". Ironia este la fel de usturatoare si in finalul schitei, atunci cand scriitorul sugereaza ideea ca asupra faptasului care a tras semnalul de ajarma planeaza incertitudinea in ciuda tuturor evidentelor: „Nu se poate sti cine-a tras manivela".
Umorul izvoraste din comicul de situatie, asa cum se poate observa din intamplarile enumerate anterior: nerabdarea lui Goe, pierderea palariei etc. Totodata se realizeaza insa si prin discrepanta dintre ceea ce sunt personajele si ceea ce vor sa para. Astfel, toate cele trei insotitoare vor sa creeze impresia ca apartin claselor sociale avute si de aceea se straduiesc - fara a reusi insa - sa afiseze o anumita atitudine aristocratica, fie prin limbaj (folosesc frantuzisme), fie prin comportare (mama mare isi aprinde o tigara). Efectul insa este opus pentru ca expresiile frantuzesti sunt folosite incorect (sunt stalcite), iar alte gesturi si atitudini (cearta cu conductorul, ges­tul lui mam mare de a se inchina cand pleaca trenul etc.) releva faptul ca sunt inculte, au un limbaj de mahala si o comportare incompatibila cu pretentiile lor.
Sub aspectul comicului de caracter se remarca si faptul ca, in afara acestei dorinte a personajelor de a parea altfel si altceva decat sunt, inversarea dintre cele doua universuri umane - al copilului si al adultului - este o alta sursa a umorului. De aceea, damele sunt ridicole prin felul in care se maimutaresc si se straduiesc sa-i intre in voie „puisorului"; pe de alta parte, acelasi haz starneste si comportarea copilului care ii imita pe adulti si care se crede superior acestora, dovada fiind atitudinea lui necontrolata.
Hazul este starnit si de comicul de limbaj. in afara unor frantuzisme -„parol", „bulivar" -, se remarca si folosirea gresita a unor cuvinte ca „marinei", „marinai", „mariner", „ciucalata" sau a unor cuvinte si expresii populare ori regionale: „am platitara", „ce faci, soro, esti nebuna", „tato mor" etc. Si repetarea diminutivului in vocativ „puisorule" folosit in adresare directa de catre personaje, precum si vocativele „procopsitule", „mamito", „uratule" starnesc umorul cititorului, mai ales ca ele se asociaza unor situatii hazlii.
Dupa cum se observa, desi este doar o schita, opera literara „D-l Goe..." contine, ca si operele dramatice ale lui I. L. Caragiale, toate tipurile de comic prin care se realizeaza un umor savuros caruia i se alatura ironia usturatoare.