Cea dintii constatare a elevului, in urma lecturii celor mai cu­noscute schite ale lui I. L. Caragiale, precum Vizita... sau D-l Goe este ca aceste .texte amuza, produc risul. Textul lui Caragiale stir-neste insa un alt fel de ris decit textul lui Creanga. Caragiale nu doreste sa ne inveseleasca, aratindu-ne prilejurile de voiosie ale vietii, ci, prin intermediul risului, el vrea sa atraga atentia citito­rului asupra raului din oameni si din lume. Caragiale critica. In h8l9711hh49xng Vizita... siD-/ Goe apar copii si aspecte ale existentei lor. Se pune intrebarea: a fost autorul interesat in primul rind de acesti copii sau de copilarie? Constatam ca tinta risului nu e atit copilul cit copilul ca rezultat al educatiei primite in familie. Prin urmare, pa­rintii, adultii sint urmariti de autor.
Personajele sint creionate in citeva trasaturi, sint schitate. A-ceste trasaturi creeaza o imagine hazlie. Sa privim o caricatura grafica, desenata. Daca un om are un nas mai mare, caricatura il va infatisa cu un nas urias, mai mare decit trupul pesonajului. A-ceasta exagerare comica stirneste risul. Ceva asemanator se intim-pla si in opera literara. Daca un copil este rasfatat, prost crescut, acest rasfat este mereu subliniat, exagerat, pina ce copilul devine imaginea insasi a rasfatului, a proastei cresteri, intocmai cum ca­ricatura cuiva cu nas mare devine un fel de portret al nasului. Se exagereaza o singura trasatura comica. Daca o mama nu stie sa-si creasca fiul, aceasta trasatura va fi pusa mereu in evidenta, in-grosindu-se permanent liniile desenului literar, pentru ca defectul sa ne cit mai usor de observat. Acest mod caricatural de a construi personaje literare e utilizat mai ales in opere de mica intindere. Autorul nu prezinta in aceste citeva pagini aspecte multiple ale vietii si caracterului personajelor, ci numai citeva, pe celelalte ci­titorul le poate banui. Personajul va fi doar schitat, intocmai ca intr-o caricatura. Personajul va reprezenta un anumit defect. De aceea unui copil care se alinta i se spune (in mediile cultivate) Goe. Defectul a capatat numele personajului. Fireste, nu trebuie sa exageram comparatia cu desenul caricatural, dar ea ne poate lamuri despre felul in care actioneaza in literatura modul comic de a privi viata si oamenii, realitatea in care existam. Un alt autor ar fi putut sa infatiseze cu durere pe copilul rasfatat, sa sufere pentru ca este prost crescut si sa-si induioseze pina la lacrimi ci­titorii. Un altul ar fi putut sa critice cu multa ura acest personaj. Observam ca in Vizita... naratorul nu-si exprima parerile despre mama si copil. El povesteste si transcrie dialogurile intr-un mod parca naiv, caci spune, exact invers decit constata cititorul, ca ma­ma are pareri „sanatoase" despre educatie, ca micul Ionel este, „un copilas foarte dragut de vreo opt anisOn"; il numeste (cu o singura exceptie) maiorul, ca si cum ar participa convins la joaca lui; nu arata nici o suparare pentru faptele copilului care, presupunem, il deranjeaza prin zgomotul asurzitor care impiedica orice conver­satie, prin pata pe care i-o face pe costumul deschis la culoare, prin moduf jignitor in care i se adreseaza copilul („Da tu de ce tragi?"), prin dulceata pe care i-o pune in galosi. Atitudinea na­ratorului nu este nici de aprobare nici de dezaprobare, este neutra. Totusi, daca citim cu atentie, remarcam anumite aluzii, un fel de a se atrage atentia cititorului in mod indirect. in partea introduc­tiva a naratiunii Doamna Popescu, mama lui Ionel, pe care oaspe­tele dorea sa-1 felicite de ziua numelui, rosteste de trei ori cuvintul educatie, in numai doua fraze. Ultima propozitie pare chiar inutila,
repetind un lucru deja spus: „Si nu stiti dv, barbatii cit timp ia unei femei educatia unui copil, mai ales cind mama nu vrea sa-l lase fara educatie . Cititorul mai cu experienta poate deveni banuitor, cu atit mai mult cu cit naratorul preia cuvintul numind „sanatoase" „parerile" mamei „in privinta educatiei copiilor". Naratorul pare a ne atrage atentia catre acest aspect, catre educatia copiilor.
Ca un raspuns Ja aceste pareri se aude vocea servitoarei: „Ionel nu s-astimpara!". In continuare, mama il lauda. Tot ca un ecou se aude vocea servitoarei, din nou alarmata. Astfel, cuvintele mamei apar intr-un contrast evident cu „vocea" realitatii: „destept" -„vrea sa-mi rastoarne masina". Admiratia mamei e contrazisa de purtarea copilului. Exista un permanent contrast intre seninatatea si multumirea mamei si comportarea suparatoare a copilului, care nu da nici un semn de buna crestere sau de inteligenta. Mama ii face observatii blinde, il saruta, il scuipa sa nu-1 deoache, il priveste cu admiratie pe copilul care pare sa produca in fiecare clipa o catastrofa, de unde panica slujnicei: „-Sari, conita!", ,,-Tine-l, co-nita!" Miscarile copilului sint violente: rastoarna, bate, trinteste, a-taca, se repede, in contradictie cu imaginea de „copilas foarte dra­gut", care este numai aparenta. Se pare ca in aceasta naratiune nici tinuta militaroasa a copilului nu este vazuta ca un simplu joc ne­vinovat. Naratorul insista asupra violentelor urmari pe care le are imaginatia copilului care se joaca de-a maiorul. Naratorul folo­seste de 22 de ori cuvintul maior, dar nu din naiva simpatie ci pentru a evidentia contrastul intre termenii militari (inamic, asalt, neutralitate etc.) si universul marunt al familiei, care il protejeaza exagerat pe Ionel. Iata in text citeva din efectele acestui contrast: „micul maior", „ia pe maiorul in brate si—1 saruta", „mai saruta o data dulce pe maiorasul",,,maiorul sare de gitul mamei", „maiorul lucrind cu lingura in cheseaua cu dulceata". Dar nu numai copilul, ci si doamna Popescu traieste o inchipuire. Ea il priveste ca pe un „strengar", „destept", „om mare". Glasul ei e mereu iubitor, in­gaduitor, admirativ, in timp ce faptele copilului ar cere o atitudine severa. Ea este orbita de dragoste si nu prea inteligenta; isi vede fiul asa cum ar dori sa fie, nu asa cum este in realitate. O amuza nespus ca Ionel fumeaza dar realitatea - lesinul copilului - arata ca nu era nimic de ris in acest gest. In concluzie, exista un contrast intre ceea*ce-si inchipuie acest personaj - doamna Popescu -si realitate, intre aparenta si adevar, cu precizarea ca personajul crede ca este sau doreste sa para mai bun decit este. Aceasta opozitie dintre aparenta ji adevar constituie izvorul risului.
Citind Vizita..., avem impresia ca vedem si auzim totul, ca si cum intimplarile s-ar desfasura pe o scena. Micile naratiuni ale lui Caragiale (numite schite) se inrudesc mult cu teatrul, datorita dia­logului care acopera o mare parte a textului, a unor semne de punctuatie ce redau vorbirea personajelor, a prezentarii miscarilor si atitudinilor acestora.
Naratorul, care afiseaza naivitatea si pare netulburat portarea personajelor, doreste de fapt sa le condamne atitudinea; el este ironic. A fi ironic inseamna a sugera cu haz anumite lucruri, sau chiar a rosti cu umor exact invers decit ceea ce gindesti.
Vizita... face parte din celebra culegere a lui I. L. Caragiale, Momente si schite, o opera literara de cea mai mare importanta pentru literatura noastra, care trebuie citita inca din clasa a V-a.
Consideratiile de mai sus nu trebuie memorate. In clasa a V-a, elevul trebuie sa povesteasca, sa faca un rezumat, sa caracterizeze sumar un personaj, pentru a-si forma o exprimare corecta, clara, cursiva. Dar este foarte important cum citeste elevul mic. Ceea ce am spus despre Vizita... privind contrastele comice, schitarea personajelor, importanta limbajului, atitudinea scriitorului este valabil pentru multe alte schite de Caragiale. Aceste observatii sint un ghid al atentiei la lectura pentru scolarul din clasa a V-a, care e bine sa urmareasca si ceea ce nu se spune in text, dar se subintelege, precum si modul in care este realizata opera, astfel incit sa produca cititorului o impresie sau altarUn bun exercitiu ar fi citirea citorva schite (repetat, nu o singura data) pentru a se vedea care este izvorul comicului, ce vor sa para personajele si ce sint ele in realitate, ce aluzii „nevinovate" face autorul, cum se desfasoara dialogul.

                  23