x8d433xk92djo
Cele patru fragmente din Amintiri din copilarie selectate si or­donate de autorii manualelor scolare, pe criterii didactice, pentru clasele V-VIII apartin partilor intii, a doua si a patra ale scrierii lui Ion Creanga, fiind indeajuns de reprezentative pentru a da o imagine de ansamblu asupra unei opere capitale a literaturii ro­mane si pentru a deschide, presupunem, gustul cititorului tinar pentru lectura ei integrala.                                  . „ . .
Izolarea „fragmentelor" a fost posibila si datorita caracterului mozaical" al scrierii, elaborata de autor la anii maturitatii (prima parte a fost incheiata de Creanga in 1880, cind scriitorul trecuse cu putin de 50 de ani), intoarcerile in timp facindu-se, aparent, fara vreun plan prestabilit si fara a urmari o cronologie precisa, desi Nica parcurge citeva „virste", de la anii copilariei celei fara de griji, cu hirjoane si nazbitii pe drept cuvant memorabile, pina la calatoria cu harabaua lui mos Luca, spre Scoala Iasilor, calatorie care inseamna, in egala masura, iesirea definitiva, s-ar putea spune, din spatiul protector al satului natal, Humulestii Neamtului („sat " mare si vesel, impartit in trei parti care se tin tot de una...", „sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvintului...") si al im­prejurimilor, la fel de familiare, ale acestuia („De la Neamt la Fal­ticeni si de la Falticeni la Neamt era pentru noi atunci o palma de loc"), ca si din virsta de aur a copilariei.
Poate tocmai de aceea, intimpiarile anilor fragezi plutesc in-tr-un fel de vag temporal („intr-una din zile, ce-i vine parinte­lui...", „intr-o zi, prin luna mai, aproape de Mosi", „intr-una din zile, si chiar in ziua de Sfintu Foca...", „intr-o zi, pe-aproape de Sint-llie"), doar citorva evenimente fiindu-le retinuta cu precizie data, fie ca e vorba de „cinstita holera de la 48", ori de „ziua cind s-a sfintit paraclisul spitalului din Tirgul-Neamtului si s-a deschis scoala domneasca de acolo", in prezenta domnitorului Ghica, la 1852; in fine, „toamna anului 1855, cind veni vremea sa plec la Socola, dupa staruinta mamei". Caci Creanga nu reface anu copilariei, ci copilaria in sine, evocarea acesteia stind sub semnul nos­talgiei, al duiosiei si al umorului. S-a observat ca, in ciuda aparentei lipse de ordine in reme­morarea intimplarilor, fiecare din cele patru parti ale Amintirilor are o structura asemanatoare. Autorul matur creeaza, la inceputul fiecarui capitol, o atmosfera, o stare de spirit de care se lasa el insusi, incetul cu incetul, cuprins si care declanseaza fluxul memoriei* a-mintirile infatisindu-se ca niste instantanee, „momente" (in sensul impus de I. L. Caragiale) centrate in jurul unei intimplari cu va­loare de unicat, irepetabila deci; „scoala din Humulesti si «proci-tania»"; „prinderea lui badita Vasile cu arcanul", „caprele Irinu-cai", „la cirese", „pupaza din tei", „la scaldat" etc.
Proza memorialistica pe care o practica Ion Creanga se bizuie tocmai pe acest joc subtil intre atitudinea scriitorului matur care face efortul intoarcerii in timp („Stau citeodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni mai erau in partile noastre"; „Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cind magindesc la locul nasterii mele... parca-mi salta si acum inima de bucurie"; „Eu am alta treaba de facut; vreu sa-mi dau sama despre satul nostru, despre copilaria petrecuta in el, si atita-i tot"), constient ca reinvierea acelei „virste de aur", „vesela si nevinovata", este o functie a memoriei (Si cite nu ne venea in cap, si cite nu faceam cu virf si indesate, mi-aduc aminte de parca acum mi se intimpla. Mai pasa de tine minte toate cele si acuma asa, daca te slujeste capul, bade Ioane!") si identificarea lui totala, la un moment dat, cu copilul Nica. Scrisa la persoana I, opera pare sa aiba doi naratori: unul, Creanga-scriitorul („bade Ioane") si altul Nica cel „vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vintul in tulburarea sa."
in introducerea primei parti accentul cade pe reconstituirea, din memorie, a satului natal si a oamenilor sai, in timp ce inceputul partii a doua are in centru casa si familia vazute exclusiv din per­spectiva copilului, care retine cu precadere locurile dejoaca („stil-pul hornului unde lega mama o sfara cu motocei la capat, de crapau mitele jucindu-se cu ei, (...) cuptiorul pe care ma ascundeam, cind ne jucam noi, baietii, de-a mijoarca, si la alte jocuri si jucarii pline de hazul sj farmecul copilaresc..."), prezenta rudelor apropiate („caci si parintii, si fratii, si surorile imi erau sanatosi") si a to­varasilor de joaca („...si copiii si copilele megiesilor erau de-a pu­rurea in petrecere cu noi"). Dintre toate aceste personaje ale uni­versului infantil se detaseaza mama, „care era vestita pentru naz­dravaniile sale", depozitara si practicanta a-unui fond de credinte si practici magice stravechi, cu atit mai tulburatoare si de neinteles pentru un copil. Adevarati zei protectori ai copilariei lipsite de griji, tatal si mama privesc din unghiuri relativ diferite continua joaca a copiilor: mama e mai neinduplecata, fiind tot timpul acasa si ayindu-i mereu sub ochi; tatal e mai ingaduitor, ca unul ce era mai mult plecat cu treburi in afara casei. El considera joaca drept un dat al copilariei - „daca-i copil sa se joace" - disculpindu-i, astfel, pe cei mici si gasind chiar resurse sa o ironizeze pe Sma-randa, sotia sa, pentru habotnicia ei: „~ Toi da, mai femeie, tot esti tu bisericoasa, de s-a dus vestea; incaltea ti-au facut si baietii biserica aici pe loc, dupa cheful tau, macar ca-ti intra biserica in casa, de departe ce-i...
Jocurile copilaresti nevinovate, pe care tatal le accepta cu in­telepciune si umor, sin tjnlocuite, cu timpul, prin adevarate „aven­turi care il pun pe Nica in conflict cu maturii si atrag dupa ele pedepse, amenintari sau numai spaime, ca in cazul uratului cu o recuzita improvizata („o coasa rupta...", „o circeie de tinjala", „un vatrar cu belciug", „oesica cea de porc") si la o ora nepotrivita (,,-De-abia s-au culcat gainile, si voi ati si inceput?" - le striga popa Oslobanu aruncind dupa ei cu o „scurtatura de lemn), smin-tinitul oalelor cu lapte („- Doamne, prinde-1-voi strigoiul cela o-data la bala cu smintina, zicea mama, uitindu-se lung la mine, s-a-poi lasM"), vizitele repetate la mos Chiorpec ciubotarul, „trebusoa-ra" cu cinepa dupa furatul cireselor, luarea pupezei din cuibul ei, scaldatul etc.
Fiecare „amintire" are relativa ei autonomie, episodul cu „pu­paza din tei" fiind ilustrativ in acest sens. Creanga rememoreaza cu fidelitate momentele „actiunii": prinderea pupezei al carei cin-tat il trezea dimineata prea devreme, plingerea matusii Mariuca a lui mos Andrei, sigura de faptul ca el era „autorul", „caci de zbin-tuitul ista al dumitale (spune ea mamei - n. n.) nimica nu scapa", incercarea baiatului de a vinde pupaza la tirg, interventia unui „cumparator" care face pasarea scapata, amenitindu-1 pe „vinzato-rul" tifnos ca-1 va spune tatalui, aflat si el Ia tirg, „happy-end"-ul intimplarii, o data cu intoarcerea pupezei la cuibul sau.
Tot atit de bine articulat epic este si episodul cu caprele Iri-nucai (din partea I), in care pasajele descriptive (asezarea satului Brosteni, casa gazdei si „personajele" care o locuiesc, riia capreasca si „tratamentul" aplicat de copii pentru a scapa de boala) alternea­za cu doua intimplari dramatice: tunsul „chilug" o data cu intrarea la scoala profesorului Nanu din Brosteni si rasturnarea stincii care „trece prin gardul si prin tinda Irinucai, pe la capre, si se duce drept in Bistrita, de clocotea apa!", urmata de plecarea precipitata cu pluta spre Borca.
Partea a treia din Amintiri marcheaza o alta virsta a eroului, tinind de formatia l.ui scolara, intii cu parintele Isaia Duhu, apoi la scoala de catiheti („fabrica de popi") de la Falticeni, cu evocarea eforturilor aproape tragice ale colegilor sai de a invata, dupa me­todele de atunci, gramatica („cumplit mestesug de timpeme"), cu petreceri tineresti si conflicte de proportii uriase, precum alunga­rea convivilor nedoriti de la gazda comuna - Pavel ciubotariul.
in fine, cu partea a patra, Amintirile se incheie, si nu intim-plator, fara a lasa posibilitatea unei continuari, pentru ca sffrsitul lor inseamna iesirea din copilarie, plecarea spre o lume straina si neprimitoare, despartirea, in fond, de Nica, „dragul mamei", care
     

devenise, inca de la Falticeni, pentru profesori si colegi, „Stefanes-cu" si devine chiar pentru mama, intr-un moment de tensiune, „Ioane".                                                ,
Fraza cu care incepe aceasta ultima parte din Amintiri releva, cum a observat Vladimir Streinu, „legatura sufleteasca deplina a fiintei omenesti cu peisajul-cuib": „Cum nu se da scos ursul din birlog, taranul de la munte stramutat la cimp, si pruncul, dezlipit de la sinul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti in toamna anului 1855, cind veni vremea sa plec la Socola, dupa sta­ruinta mamei". Temeiurile acestei indaratnicii se afla in chiar tre­cerea copilului intr-o alta virsta: „dragalita Doamne, eram si eu acum holtei, din pacate!"
Creanga-autorul se substituie, cu o incredibila abilitate, noului personaj-narator, de o alta virsta decit Nica, din a carui memorie afectiva sint actualizate, aduse la suprafata, de data aceasta, mai mult stari sufletesti decit intimplari: dragostea fata de satul natal cu imprejurimile sale pastratoare de istorie („Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care se oglindeste cu mihnife Cetatea Neamtului de atitea vea­curi!"), dar mai ales depozitare ale unor miiiri de sentimente noi, necunoscute copilului Nica, precum „minarete dealuri, de dupa care-mi zimbeau zorile in zburdalnica virsta a tineretei!". Dar el nu se poate impotrivi hotaririi mamei, sustinuta acum fara echivoc de tata („ - Mai ramine vorba despre asta? zise tata posomorit. Are sa urmeze cum stim noi, nu cum vrea el, ca doar nu-i de capul sau"), argumentele si contraargumentele partilor succedindu-se intr-o maniera dramatica, episodul calatoriei spre Iasi cu harabaua lui mos Luca impletind parerile de rau ale celor doi „instrainati" cu note de umor al caror obiect il constituie caii harabagiului: „caci smirjoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-afara, si slabi, si ogirjiti ca niste miti din cei lesinati, nu zmei, cum zicea mama... .
Creanga este, inainte de toate, un povestitor, arta pe care si-o exersase cu stralucire in povestile sale (Punguta cu doi bani, Pove­stea Porcului, Danila Prepeleac, Povestea lui Harap-Alb etc). Dife­renta consta in faptul ca acolo el povestea despre altii (eroi, adver­sari, personaje ajutatoare), ceea ce auzise de la altii, in timp ce in Amintiri nareaza intimplari traite (s-ar parea) de el insusi in co­pilarie si rememorate tot de el la anii maturitatii. Fara sa fie au­tobiografica in adevaratul sens al cuvintului, Amintiri din copilarie nu este nici o opera de memorialistica propriu-zisa, pentru ca une­le intimplari par a fi inventate si construite dupa modelul povesti­lor; ridicarea, de catre Nica Oslobanu, a lemnelor dintr-un car, pe care „le umfla-n spate si la gazda cu dinsele" are mari asemanari cu gestul lui Chirica (diavolul) care ia in spate intreaga recolta a boierului, cum se angajasera de la inceput (Povestea tui Stan Pa­titul), iar cearta de la gazda din Falticeni a catihetilor are trimiteri clare la disputa dintre Gerila si ceilalti tovarasi nazdravani ai lui Harap Alb, sortiti pieirii in camera inrosita in foc de catre slujitprii imparatului Rosu.
Accentul cade, deci, nu numai pe ce spune autorul (faptele sint, in totalitatea lor, memorabile), ci si pe felul cum le spune. De mentionat sint, mai intii, cele doua registre, tonalitati folosite de Creanga in Amintiri. Pe de o parte, tonul evocativ, serios, grav, folosit jn crearea cadrului intimplarilor (satul, vecinatatile, casa), pe de alta, aeru! de sagalnicie, de^ gluma cu care sint rememorate unele dintre nazbitiife copilariei. In Amintiri se imbina, ca nicaieri altundeva, „dorul cu umorul" (Ovidiu Barlea), nostalgia dupa pa-radisul pierdut al copilariei cu un comic sanatos de origine tara­neasca, nu lipsit, insa, de subtilitati, de rafinamente pe care un orasean din zilele noastre le gusta poate mai putin, tocmai pentru ca le intelege din ce in ce mai greu resorturile, mecanismul care provoaca risul. Chiar situatiile mai grele sint estompate printr-o replica, un comentariu, o zicere care le diminueaza „tragismul". Taierea pletelor la scoala din Brosteni, act pe drept cuvint umilitor pentru un tinar taran de la jumatatea veacului trecut, ii face pe noii scolari sa plinga „eu zece rinduri de lacrimi", aceeasi formula insotind si refuzul de a pleca la Socola („- Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola, macar sa ma omori! ziceam eu, plingind cu zece rinduri de lacrimi."); ineficienta tratamentului empiric impotriva riiei este comentata cu un proverb: „Vorba ceea: «Se tinea ca riia de om»"; parasirea locului faptei, dupa darimarea casei Irinucai, . se face „cu gheata in spate"; eliberarea pupezei de catre mosneagul „nebun", „javra dracului" - ii zice Creanga cu naduf - il lasa pe copil „mare si devreme cu lacrimile pe obraz", iar rafuiala cu falsul „cumparator" - o scena plina de viata si de suculent umor („se strinsese lumea ca la comedie imprejurul nostru") este comentata.





Povestitorul face, cum se spune, „haz de necaz", nu se lasa coplesit de tristete chiar atunci cind imprejurarile par a-i fi cu totul potrivnice ca in finalul intimplarii cu pupaza care releva o perfecta arta a disimularii (,,-I-auzi, badita: Doamne, cum sunt unia de napastuiesc omul chiar pe sfinta dreptate! - Mai asa, su­rioara! Dar in gindul meu: «Cind ati sti voi cite-a patimit, sireaca, din pricina mea, si eu din pricina ei, i—ati plinge de mila!»"), sau in momentul plecarii la Iasi, cind il face complice chiar pe cititor: „Caci nu va para de saga: de la Neamt pina la Iasi e citu-i de la Iasi pina la Neamt", situatia fara iesire fiind condensata intr-o zi­cere aforistica: „Dar vorba ceea: «Ursul nu joaca de bunavoie»".
Sa notam, de asemenea, ca modul de a povesti al lui Creanga nu este strain de anumite procedee dramatice, dialogul viu, schimbul de replici dind naratiunii dinamism si facind-o reprezentabila, apta de a fi pusa in scena, ca si schitele lui Caragiale.
Alternanta pasajelor evocatoare, dominante de nostalgia dupa timpul trecut („... caci sprintar si inselator este gindul omului, pe ale caruia aripi te poarta dorul necontenit si nu te lasa in pace, pina ce intri in mormint!") cu altele pline de umor, imbinarea ele­mentelor narative cu cele dramatice, succesiunea frazelor elaborate dupa modelul savant cu expresii tinind de firescul si spontaneitatea vorbirii taranesti, de o oralitate necautata dau Amintirilor din copilarie de Ion Creanga o nota de necontestata originalitate, de uni­cat in literatura romana.