(10.06.1839-31.12.1889)

-*% ■*•>■■


Ion Creanga s-a nascut la 10 iunie 1839 in Humulesti, judetul Neamt. Dupa absolvirea Seminarului Teologic (1858), se inscrie la Scoala Normala (1864) si se decide pentru cariera didactica, incurajat de dascalul sau, Titu Maiorescu. De altfel, acesta, prestigios critic literar, ii remarca si talentul scriitoricesc si il invita la cenaclul Junimea, pe care il conducea. Creanga scrie o serie de manuale scolare prin care contribuie la reformarea invatamantului romanesc si isi castiga astfel reputatie in cercurile invatatorilor. in ciuda acestei pozitii, este destituit din invatamant si isi deschide un debit de tutun.
in 1874 este reprimit la catedra, iar in 1875 il cunoaste pe Mihai Eminescu. Acesta il indeamna sa scrie povestiri. in acelasi an, Creanga vine la Junimea si citeste Soacra cu trei nurori, poveste care ii va fi publicata in revista Convorbiri literare. Din acest an povestitorului ii sunt publicate numeroase creatii care vor intra in patrimoniul cultural: Capra cu trei iezi, Punguta cu doi bani, Danila Prepeleac, Povestea porcului, basmul Povestea lui Har ap-Alb, povestirile Stan Patitul, Mos Ion Roata. De asemenea, scrie nuvela Mos Nichifor Cotcariu si romanul Amintiri din copilarie - capodopera sa.
Creanga este considerat cel mai de seama povestitor roman si se situeaza printre cei patru clasici ai literaturii noastre, alaturi de Eminescu, Slavici si Caragiale, datorita caracterului exemplar al scrierilor sale. Se stinge din viata in ziua de 31 decembrie a anului 1889.


■ Amintiri din copilarie
1881-1882 (roman autobiografic)
1.  Opera este structurata in patru capitole care urmaresc personajul principal (Nica) in relatie cu parintii si stramosii, cu lumea Humulesfiului, cu scoala de la Falticieni si cu dureroasa despartire de origini.
2.   Personajul este si narator.
3.   Fiecare capitol se deschide cu un fragment retoric.
4.  Aproape toate personajele intruchipeaza tipuri umane, principalul mijloc de constructie constituindu-l metaforele homerice.
5.   De asemenea, Creanga realizeaza portrete: paremiologice, caricaturale sau in care urmareste amanuntul solemn. 6.   Subiectul se cladeste din micronaratiuni cu caracter autonom.
7.   Oralitatea stilului se caracterizeaza prin: autoironia accentuata, constructii fra­zeologice, stilul marcat de familiarisme (adresari catre cititor, denotative necon­ventionale, diminutivarea unor cuvinte care ilustreaza lucruri serioase), suspen­darea comunicarii prin formule tipice (o frebusoara ca aceea) etc.
8.   Dintre trasaturile stilistice amintim: fragmentele rimate, descrierile poetice, deno-tativele sintetizatoare, metaforele populare, inventiile stilistice, dinamicitatea povestirii.
Tema
Opera abordeaza tema copilariei fericite.

Subiectul
Primul capitol cuprinde amintiri despre inceputul studiilor la scoala din Humu-lesti, (capitol care se inchide cu momentul in care dascalul este luat cu arcanul la armata), despre experienta dramatica a lui Nica din timpul cinstitei holere de la 1848 si despre perioada petrecuta la scoala din Brosteni, unde il duce bunicul sau David Creanga.
Cel de-al doilea capitol debuteaza cu o evocare a casei parintesti si cu un portret idealizat al mamei. Urmeaza relatarea unor intamplari ilustrative pentru varsta copilariei: furtul cireselor, al pupezei, scaldatul cu peripetii.
Capitolul al III-lea nareaza intamplari petrecute in timpul studiilor la scoala de catiheti, din Falticeni.
Amintirile... se incheie cu plecarea lui Nica din Humulesti, pentru a-si desa­varsi invatatura la Socola. Autorul insista pe atmosfera si gandurile eroului de dinaintea plecarii.
Comentariul
Considerata, ca specie, roman autobiografic, ampla povestire sau chiar un film memorialistic (V. Streinu), Amintirile... lui Creanga reprezinta o opera de evocare a copilariei (fixata intre anii 1848-1855). Amintirea devine, din perspectiva lui Creanga, o ipostaza de confirmare a maturitatii; fiinta care se intoarce cu gandul in universul copilariei isi recapata vitalitatea, se renoveaza emotional si savarseste un act de inregistrare istorica a evenimentelor.
Povestitorul isi motiveaza evocarea in fragmentele introductive ale primelor trei dintre cele patru capitole, mentionand ca imersiunea in trecutul fericit este rodul contemplatiei: Stau cateodata si imi aduc aminte... Pe masura ce se recladesc vremurile de altadata, naratorul coboara in spatiul copilariei retraind emotia: [...] cand ma gandesc [...] imi salta si acum inima de bucurie! Apoi amintirea capata motivatie (locurile sunt vrednice de amintire) si de aceea autorul sfarseste prin a se identifica personajului, adica intra in timpul propriu-zis al povestirii, caci ultimul capitol incepe ex abrupto, cu relatarea intamplarilor din toamna anului 1855.
Amintiri din copilarie este o opera scrisa la persoana I, pe un ton evocativ, si de-a lungul ei se disting doua perspective narative; exista, in primul rand, o subliniata voce auctoriala, marcata prin discursul retoric al operei, manifestat prin secventele introductive ale primelor trei capitole, dar mai ales prin adresarile catre cititor (de genul: Hai mai bine despre copilarie sa povestim) sau prin comentariile cu caracter meditativ (in cap. al II-lea), facute din perspectiva timpului auctorial. Cea de a doua este conferita de povestirea propriu-zisa, facuta de persona-jul-narator, cu placerea reconstituirii emotionale a intamplarilor. Acest registru narativ se dezvolta pe mai multe povestioare, autonome ca subiect. Ele reconsti­tuie universul copilariei atat in ceea ce priveste experientele decisive ale poves­titorului, cat si istoria locurilor, conservata in memoria colectiva. Astfel, autorul retraieste evenimente-reper, care l-au marcat psihologic: confruntarea cu moartea in timpul unei epidemii, rusinea de a fi fost prins furand, disperarea de a strabate satul dezbracat etc. Desi evident dramatice, intamplarile sunt narate cu umor, ca si cand scriitorul ar inregistra un spectacol al carui personaj ii este doar cunoscut. De aici, si distinctia transanta intre autorul matur si personajul-povestitor, Nica. De pilda, micronaratiunea despre scaldat, din partea a II-a, se dezvolta integral pe placerea jocului, naratorul trecand cu nonsalanta peste deznodamantul cumplit: in totului tot, a fi trecut la mijloc vreo jumatate de ceas, cat a zabovit mama acolo, mai vreo trei-patru, de cand fugisem de-acasa, s-arfi trebuit sa-nceapa a mi se pune soarele drept inima, dupa cum se zice, caci era trecut de amiaza. insa eu, in starea in care ma aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem ca mai traiesc pe lume! Emotia degajata de placerea pe care o confera libertatea in sine domina naratiunea, astfel incat evenimentul narativ se afla totdeauna in planul al doilea: in cazul lui Creanga, nu conteaza ce povesteste, ci felul cum o face. Fluxul epic este subordo­nat fericirii de a retrai fericirea:/nW cuprins de fericire, uitasem ca mai traiesc pe lume! Aceasta uitare de sine, specifica jucatorilor impatimiti, constituie dimen­siunea principala a povestirii.
In afara de rememorarea subiectiva si emotionala, exista si naratiuni care reconstituie evenimente de demult (cea despre Dealul Omului sau cea despre frumoasa Natalita). Altele transpun spectacolul general, in care Nica este doar unul dintre interpreti (petrecerea de la hanul din Radaseni).
in ciuda spatiului epic restrans, galeria tipologica este destul de numeroasa. Personajele din Amintiri... sunt tipuri reprezentative de oameni individualizati prin trasaturi pregnante. Dupa cum observa mai multi exegeti ai operei lui Creanga, pot fi identificate variate tipologii, intre care amintim tipul batranului intelept (David Creanga, Parintele Duhu), batranul hatru (cel care elibereaza pupaza), gurmandul (Oslobanu), zgarcitul (Mogorogea). Cel mai adesea, povesti- torul asaza alaturi de numele personajului o sintagma sintetizatoare, dupa modelul metaforelor homerice; astfel, parintele loan, figura spiritualizata si autoritate a satului, capata un loc distinct prin precizarea de sub deal, pe cata vreme popa Oslobanu este om hursuz si paclisit; mos Bodranga este doar un batran fara capatai, Trasnea - cumplit mestesug de tampenie. invatatorul Vasile este rusinos ca o fata mare, Davidica — un juvaier de flacau, iar Nica Oslobanu - robit pantecului. Aceste caracterizari succinte surprind trasatura esentiala, adeseori un defect sau o insusire confirmata si de alte personaje si se retin cu usurinta, uneori autorul revenind asupra caracterului respectiv.
Alteori, Creanga realizeaza portrete general ilustrative, asa cum este, de pilda, portretul preotului, si enumera proverbe si zicatori care contureaza pozitia sociala a personajului sau modul in care este el receptat: bir n-aveti a da, si navalele nu faceti; la mese sedeti in capul cinstei si mancati tot placinte si gaini fripte, iar la urma va plateste si dintaritul - vorba ceea: picioare de cal, gura de lup, obraz de scoarta si pantece de iapa se cer unui popa... Acest tip de portret, cultivat in literatura universala de catre Fr. Rabelais, reconstituie prin aglomerarea paremio­logica (de proverbe si zicatori) un portret inregistrat in mentalitatea colectiva.
Portretul mamei si cel al lui Davidica sunt ample si elogioase. Smaranda Creanga este evocata in atitudini memorabile, intr-un stil epopeic, deoarece povestitorul a intentionat sa creeze un portret generic. O latura a portretului este vadit idealizata (Ea stia sa faca toate minunatiile), dar si conturat in note autentice, caci personajul este surprins in numeroase ipostaze, ale vietii domestice. Povesti­torul vorbeste, in primul rand, despre sensibilitatea personajului, care se induio­seaza la suferintele copiilor, dar si la gandul succeselor lor viitoare (cum ar fi posibilitatea ca Nica sa ajunga preot). Este autoritara si totodata iertatoare, se aprinde repede, isi cearta cu asprime barbatul si copiii, dar le iarta la fel de repede greselile, revenind la blandetea ei obisnuita. Are simtul umorului (cand il lasa pe Nica fara vesminte, la scaldat) si este increzatoare in viitor. Optimismul ei il sustine moral pe Nica si il determina sa invete carte. Fire evlavioasa, Smaranda are respect pentru institutia bisericeasca si isi face un ideal din a-si vedea feciorul ajuns preot.
in cazul lui Davidica, naratorul alcatuieste un portret dupa modelul apologiilor populare, intrerupt de comparatii explicite (ca in Miorita), caci a murit, sarmanul, inainte de vreme.
Un portret interesant ca realizare este cel in care Nica se imagineaza in postura de administrator de mitoc, precum un anume Chirilas. El creeaza atitudini boeme si ndnconformiste - se vede cu pletele in vant, luand-o la papuc pe Cararea afurisita care duce la manastirea de maici. Portretul este completat cu amanunte caricaturale, descinse dintr-o abia ascunsa autoironie: se inchipuie ca figura cuvioasa, purtand insapistoale la brau, comaneculpe-o ureche, plosca de rachiu la sold si buzunarele dulamei pline de icrisoare moi. De multe ori personajul apare in actiune, trasaturile lui fiind evidentiate intr-o istorioara hazlie (Mirauta din Grumazesti, Zaharia lui Gatlan).
Sub aspect stilistic, Creanga aduce un limbaj cladit pe structurile oralitatii. Enunturile eliptice, caracterizarile succinte si plastice (cinstita holera), enume-ratiile ample contin informatii numeroase, expuse intr-un stil concis. Oralitatea de stil in opera literara presupune o redactare in maniera limbajului vorbit; Amintiri din copilarie este o opera scrisa in limbaj popular si de aceea povestitorul uzeaza de procedee specifice oralitatii.
Este usor de observat ca in scrierile lui Creanga apar adeseori proverbul si zicatoarea, introduse intotdeauna prin expresia vorba ceea (ca si la Rabelais), pentru a conferi credibilitate incontestabila discursului: Si sa nu credeti ca nu mi-am tinut cuvantul de joi pana mai de-apoi, pentru ca asa am fost eu, rabdator si statornic la vorba in felul meu. Si nu ca ma laud, caci lauda-ifata: prin somn nu ceream de mancare; daca ma sculam, nu mai asteptam sa-mi dee altii; si cand era de facut ceva treaba, o cam raream de pe acasa. Si-apoi mai aveam si alte bunuri: cand ma lua cineva cu raul, putina treaba facea cu mine, cand ma lua cu binisorul, nici atata; iar cand ma lasa de capul meu, faceam cate o draguta de trebusoara ca aceea, de nici Sfanta Nastasia izbavitoarea de otrava nu era in stare a o desface cu tot mestesugul ei - povestea ceea: un nebun arunc-o piatra-n balta si zece cuminti n-opot scoate. Povestitorul obtine un efect umoristic facand o afirmatie pe care o contrazice apoi printr-o zicala: Si sa nu credeti ca nu mi-am tinut cuvantul de joi pana mai de-apoi. isi motiveaza modestia printr-o maxima populara {caci lauda-i fata) si ilustreaza proportiile incurcaturilor pe care le face printr-un proverb: povestea ceea: un nebun arunc-o piatra-n balta si zece cuminti n-o pot scoate. Prin secventa atat de des repetata - vorba ceea - povestitorul evoca o instanta publica si totodata un sistem moral si de necontestat. Creanga manifesta, de asemenea, o adevarata preferinta pentru expresii si locutiuni (in special verbale si adjectivale), caci aceste constructii propun o imagine in desfasurare, cu puter­nice efecte plasticizante si au rolul de a stimula imaginatia auditoriului (o cam raream de pe acasa; ma lasa de capul meu).
Procedeu specific retoricii populare, autoironia accentuata are functia de a-1 implica pe cititor in povestire, de a-i castiga simpatia; in secventa citata, perso-najul-povestitor isi face o caracterizare care debuteaza prin epitete elogioase (rabdator si statornic) si se incheie cu relatari care contrazic sensul acestora: asa am fost eu, rabdator si statornic la vorba in felul meu. Si nu ca ma laud, caci lauda-i fata: prin somn nu ceream de mancare...
Tot de stilul oral tine si introducerea propozitiilor prin conjunctia si, care isi pierde astfel functia subordonatoare si devine un cliseu al continuitatii narative: Si sa nu credeti... Si-apoi mai aveam si alte bunuri... Adresarile catre cititor (Si sa nu credeti), denotativele neconventionale (o draguta de trebusoara), diminutivarea unor cuvinte care ilustreaza lucruri serioase (trebusoara) creeaza un stil marcat de familiarisme si care reclama apropierea afectiva a ascultatorului.
Un alt procedeu specific stilului oral este si suspendarea comunicarii prin formule tipice (o trebusoara ca aceea), ceea ce concentreaza naratiunea si il indeamna pe interlocutor sa apeleze la experienta sa pentru a-si intregi viziunea asupra celor povestite.
Expresivitatea stilului sau este conferita in special de frazeologii sau uneori de metafore populare, dotate cu umor intrinsec. lorgu Iordan¹ observa cu justete ca povestitorul are predilectie pentru expresii idiomatice, ceea ce intareste oralitatea de stil, si ca aproape ca nu exista metafore originale in opera sa. Creanga stie sa aleaga insa forme neperimabile, cu forta autentica de plasticizare. De pilda, in secventa pupaza isi ie apoi zborul spre Humulesti si ma lasa mare si devreme, expresia subliniata exprima consternarea celui pacalit printr-o formula care in­chide in sine un cod cultural uitat astazi, dar care si-a conservat energia expresiva. A scoate mahmurul din om, a-si lua ramas bun de la calcaie sau a o rari de-acasa sunt inchegari de limbaj esential, reprezentative pentru intregul teritoriu romanesc si tocmai de aceea nu si-au alterat sensul.
Dar povestitorul nu este lipsit de inventivitate; uneori el deturneaza expresii binecunoscute, cum ar fi ca-n sanul lui Avraam, prin exagerare, absolutizand bunastarea prin comparatia modificata: ca-n sanul lui Dumnezeu. Dupa cum, prin asociatie cu merele domnesti, creeaza expresia mere santiliesti. Pentru a exprima credulitatea Smarandei, el spune: mama crezandu-le toate laptoase.
Metafora populara este si ea selectata riguros, dintre cele care au rezistat timpului: tiganii sunt numiti balauri, Nica si varul sau sunt plin ciucur de raie, pupaza este cuc armenesc.
Nu in ultimul rand, trebuie subliniat si caracterul liric al confesiunii. Tudor Vianu² demonstreaza ca unele fraze ale Amintirilor ar putea fi asezate in versuri. Armonia speciala a textului se completeaza cu fragmente rimate, mai ales in comunicarea protocolara, ceea ce intareste caracterul oral al povestirii; dar nara­tiunea nu se deruleaza doar pentru placerea vorbei rostite, ci se adreseaza unui interlocutor care nu este neglijat nici o clipa. Aceasta legatura se mentine atat prin adresari directe, cat si prin complicitatea creata intre povestitor si receptor sau.prin fixarea naratiunii intr-un prezent continuu.
Creanga are simtul limbii vorbite, intuieste destinul cuvintelor si este creatorul unei sintaxe armonioase.