Delicata si rascolitoare in acelasi timp, povestirea Puiul face parte din volumul in lumea dreptatii (1906), al unuia dintre eei mai importanti nuvelisti din istoria literaturii romane — Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti — nascut la 1 ianuarie 1868, in vechea cetate de scaun a Tarii Romanesti — Tirgoviste, oras care mai daduse literaturii si pe alti scriitori : Ienachita Vacarescu, Vasile Cilova, Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu.
Aplecat cu deosebire spre lauda si pretuirea duiosiei, a gingasiei si a tuturor frumusetilor si luminilor sufletului omenesc, de atitea, ori intunecate si prabusite pe nedrept, Bratescu-Voinesti si-a alaturat, cu sfioasa modestie, glasul tuturor fauritorilor de nestemate ale patrimoniului literar al poporului nostru, dovedind, in intreaga sa creatie, adunata si in alte volume ca : intuneric si lumina, Ratacire, Firimituri, Din pragul apusului, o mare capacitate de concentrare a materialului de viata, calitate despre care criticul literar Garabet Ibraileanu scria : „Nu cunosc in literatura romaneasca... un stil mai concentrat, o mai mare zgircenie de cuvinte, o mai mare paza de cuvintele neesentiale, cuprinse deja in cuvintul unic, concentrativ... Sint convins ca in dosul acestui stil, as zice banal de simplu si de natural, se ascunde o munca infmiia de compozitie, de concentrare." p1n7613pl49mms
Spiritul de observatie si de analiza, puterea de a crea tipuri bine determinate si de a descrie succint, dar sugestiv, mediile in care acestea se misca, stiinta de a construi situatii de un intens dramatism, arta desavirsita a compo­zitiei, rezultata din stapinirea materialului de viata si din folosirea cuvintului potrivit cu situatia sociala a per­sonajului, cu starea sa sufleteasca si cu imprejurarile in care este surprins — sint trasaturi ce trebuie tinute in seama ori de cite ori se vorbeste despre literatura lui Bratescu-Voinesti.                         
Unele dintre aceste caracteristici sint prezente si in po­vestirea Puiul - „o capodopera a literaturii romane " - cum o numeste tot G. Ibraileanu. Explicatia titlului :
Folosind personificarea, ca principala modalitate ar­tistica de constructie a acestei naratiuni, Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti asaza in fruntea impresionantei saie po­vestiri denumirea, generica, a personajului, al carui des­tin dramatic involbureaza amar secventele din ultima parte a discursului literar. Gingasia ce se naste din simpla pronuntare a cuvintului functioneaza, poate, inca, din aceasta prima clipa a contactului cu opera, ca un avertis­ment al inlacrimatului sfirsit.
Genul : epic, opera povestind (narind), in proza, intr-o anumita ordine, o suita de intimplari din lumea pa­sarilor, orizont interferat, in mod firesc, cu eel al existen­tei umane (Puiul trimite astfel si la puiul de om).
Specia literara : povestirea (naratiune care in­fatiseaza faptele din punctul de vedere al autorului — martor parca la tot ceea ce se intimpla si implicat sufleteste in desfasurarea evenimentelor, incheiate tragic).-
Tema o constituie destinul unei vieti ce se pra­buseste tocmai in momentul in care ar fi trebuit sa por­neasca in. marele zbor — cel al devenirii pe cont propriu — catre o implinire normala si mult asteptata.
Ideea : ca in orice fabula (pentru ca povestirea imbraca haina alegorica), trimiterea catre universul uman este marcata chiar din momentul startului, prin acea invocare-motou : „Sandi, sa asculti pe mamica!", pilda cu care acest text se infatiseaza cititorului. Asadar, au­torul sugereaza, prin mijlocirea unui exemplu cum nu se poate mai convingator, o invatatura demna de luat in seama.                        .

Compozitia sl subiectul (aflate in strinsa lega­tura). Povestirea, una dintre cele mai frumoase, mai emo­tionate din intreaga noastra literatura, incepe simplu, firesc : ,,intr-o primavara, o prepelita moarta de obo­seala — ca venea de departe, tocmai din Africa — s-a la­sat din zbor intr-un lan verde de griu, la marginea unui lastar"... Intram, prin aceasta formula (si prin cele doua precizari : prepelita vine din alte tari si se asaza intr-un teritoriu de viata noua), in expozitia subiectului, care. mai dezvoltata decit in mod obisnuit, va cuprinde o suita de fapte si de intimplari : ca orice „gospodar" serios, pre­pelita isi cladeste, mai intii, casa — cuibul, apoi, „sapte zile de-a rindul a ouat... sapte oua mici ca niste cofeturi", pe care le cloceste, scoate pui — „sapte gogosi de matase", ii invata sa se hraneasca, sa zboare, sa traiasca, adica, intre altele, sa se fereasca de toate pericolele pe care viata le scoate in cale.

Curgind lin, firul epic, dupa ce cunoaste un moment de involburare (generat de prinderea puiului celui mai mare de catre un tinar, care, la sfatul unuhom-in virsta, ii da drumul) ajunge la acel moment — intriga discursului narativ — care va aduce lumea povestirii intr-un alt registru de derulare si anume intr-unui grav, dureros. Ests momentul ranirii puiului, sinonim cu condamnarea lui la moarte (o autocondavmare, de fapt, nascuta din neascul­tarea cuvintului mamei).                          ^K

Zbuciumul prepelitei, care isi daduse seama de neno­rocire inca din clipa in care i-a vazut aripa rupta, ca si chinurile bietului pui sint prezentate in mod retinut, cu demnitate, dar cu atit mai rascolitor. Gradatia ascendenta a framintarii atinge punctul durerii maxime {punctul culminant) intr-o zi de toamna (timpul actiunii este, deci, din primavara pina toairi i urmata apoi de iarna.

Prepelita striga: „Nu ma lasati! Nu ma lasati!", ea zboara mai departe cu puii zdraveni pina ce se pierde „in zarea despre miazazi". Deznodamintul fixeaza, cu aceeasi simplitate rascolitoare, ca intr-un tablou memorabil, sfirsitul unei vieti — irosite dintr-un gest pripit si, mai ales, din incalcarea unei reguli : datoria, aproape sfinta, de a asculta de cei ce-ti vor numai binele. in degorul acela ca un giulgiu, o fiinta isi rememoreaza, inaintea clipei de trecere a ultimu­lui hotar, ca pe niste „vedenii", citeva, „crimpeie" din scurta ei existenta : „miriste.., un carimb de cizma, pe care

se urcase o furnica... aripa calda a mamei"... Apoi, aceasta fiinta — puiul de prepelita cu aripa rupta — „se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune".
Personajele acestei povestiri sint selectate, pe de o parte, din lumea pasarilor si a animalelor, pe de alta — din aceea a oamenilor. Atentia ne este retinuta de cele din prima categorie si indeosebi de imaginea pre­pelitei — simbol ai mamei adevarate, cumulind toate atri­butele unui asemenea destin : harnicie, iubire, grija, chibzuiala, veghe indurerata la capatiiul celui bolnav, echi­libru, spirit de sacrificiu, capacitate de decizie in mo­mentele cruciale ale vietii. In ciuda faptului ca povestirea ne propune, prin titlu, alt „erou", prepelita este perso­najul principal al acesteia ; puiul cel mare, construit parca potrivit unei traditii, care porneste din basme, este tipic (reprezentativ) pentru intruchiparea ideii de neascultare, gest care genereaza suferinta, incheiata (aici) cu moarte. Vinatorul, cei doi tarani — batrinul si¹ tinarul, ciinele — sint doar imagini pe care se sprijina constructia si des­fasurarea discursului narativ.
Modalitatile de conturare a acestor imagini (a perso­najelor, inclusiv a prepelitei si a puiului — „erou") sint cele obisnuite : prezentarea directa realizata de scriitor, mai ales participarea la iniimplarile din desfasurarea na­ratiunii, notarea (facuta de autor) a unor gesturi, atitudini, a felului de comportare, sugerarea „trairilor", reproduce­rea unor vorbe etc.
Particularitati artistice
Ceea ce caracterizeaza povestirea lui Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti sint, in primul rind, simplitatea si cal­dura relatarii. impletind naratiunea (dominanta ca mo­dalitate de expunere literara) cu descrierea, care punc­teaza ici-colo cadrul desfasurarii intimplarilor (mai ales la inceput si sfirsit) si cu dialogul (folosit in lumea am­belor categorii de personaje si avind, intre altele, misiunea de a colora discursul literar — fie cu o tensiune in plus, fie de a dezvalui stari, trairi, de a proiecta drumul deve­nirii vietii ca pe un basm frumos etc), scriitorul-narator se implica in intreaga constructie literara asumindu-si, din cind in cind, rolul de a se adresa direct celor care parca il asculta : „Ai vazut cum sta gaina pe oua ?" folossste el, la un moment dat, o interogatie retorica... sau : „ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar" (inima pu­iului speriat, prins de flacaul acela, de Marin). Sint de ob­servat, de asemenea, cele doua registre — tonalitati ale povestirii : cel calm, linistit, luminos, care debuteaza, ca timp obiectiv al actiunii „intr-o primavara"... si cel grav dramatic, care se declanseaza „intr-o dupa-amiaza, pe la sfirsitul lui august" ; in acest moment, peste viata puiu~ lui se deseneaza crucea care va trebui purtata pe golgota ce duce spre sfirsitul inevitabil. Acest semn (al anuntarii mortii) este, poate, in mod nu intimplator, descoperit in momentul in care peste existenta, acelor fiinte (familia prepelitei) se lasa intunericul.

In „Predoslovie" la volumul Intuneric si lumina I. Al. Bratescu- Voinesti, exprimindu-si increderea in forta artei, isi manifesta totodata speranta intr-un viitor de dreptate pentru tara sa : „Tara mica, tara noua, tara de prefaceri... Cererile de dreptate, care-i rasuna de la un capat la altul, dovedesc ca se trezeste. Si cel mai puternic, cel mai sfint temei al acestor cereri e nu numai alinarea durerii pe care o aduce capatarea unui codru mai mare de piine, ci e nadejdea ca la adapostul dreptatii vor putea cit mai multi sa se ridice spre lumina si spre adevar si ca din rindurile lor vor rasari cindva minti luminoase care sa fie mindria neamului nostru, implinirea chemarii deci pe lume..."
Cuvinte simtite care rasuna atit de adevarat si in spatiul existentei noastre actuale...