b9n1613bc86rbn



Poemul "Ulise" banalizeaza un mit cunoscut, prin insertia eroului in cotidian, in platitudinea vietii comune din marele oras (Parisul), tumultuos si contradictoriu, printr-un imn inchinat mediocritatii unui intreg veac: "iti inchin un imn tie veac al mediocritatii/ nu mai vanam ursul sur prin muntii americii/ bratele noastre nu mai sangera paduri salbatice/ ne-operam visele ca intestine." Visele "operate", amputate, transcriu drama unei lumi incapabile sa renasca din ea insasi, care isi anuleaza aspiratiile si se claustreaza in spatiile artificiale ale civilizatiei moderne, lipsite de stralucire: "singuri ne inchidem in mucegaiul birourilor/ dimineata dactilografele isi imbratiseaza logodnicii/ pana la revederea din ceasul noptii/ cand vor, face dragoste pe saltele de paie/ dar in aer sufletele ni se saruta/ cladim un cer peste acoperisuri ca madulare/ pe bulevarde sirenele, autobuzele/ cum acompaniaza concertul prin fara fir/ veac al asigurarilor si al reclamei luminoase/ e ora cand englezii o aplauda pe raquel meller/ si refuza buchetul de violete/ arunca lumini jocurile de ape/ scrasnesc din dinti marile cotidiane/ si iata: agentii companiilor de afisaj/ primesc rufaria zidurilor." Zgomotul societatii aglomerate se reverbereaza in intreaga lume, ca un punct de conexiune cu intregul univers.
Realitatea este compusa din fatete decelabile, usor permutabile, instabile, intr-o aglomerare de metafore cu o imagistica derutanta: "te opresti la vanzatoarele de legume/ iti surad ca soparle fasolele verzi/ constelatia mazarei naufragiaza vorbele/ boabele stau in pastaie ca scolarii cuminti in banci/ ca lotci dovleceii isi vara botul inainteaza/ amurgesc sfeclele ca tapiterii patrunjelul mararul/ iepuri de casa ridichii albi patlagelele/ vinete innopteaza iata tomatele ca obrajii transilvanencelor." Spectacolul acestei lumi vegetale, plina de forta vitala, pare nesfarsit, si noul erou, in ipostaza de eu liric avid de imagini, pare un Ulise ratacit pe alte mari, mai complicate si mai viclene decat itinerariul intoarcerii sale spre casa.

Poemul devine, in continuare, un elogiu al cartofului, vazut ca un simbol vegetal cu puteri demiurgice: "radacina lui pipaie rarunchii pamantului/ albe netede ca tuburi radacinele/ inainteaza in nervi/ sug intelepciunea vremurilor osemintele noptii/ inchini un imn cartofului". Leguma banala devine un Mesia al timpurilor noi: "vreau sa am limpezimea tacerea ta/ fruct al taranei asemeni cu tarana/ din pantecul intunericului nu ne uita/ intareste-ne cu uleiul noptii mana".

Cartoful isi trage seva chiar din realitatea sempiterna a naturii, incifrata in senine unei genetici miraculoase: "tu stii subterane abecedare/ te-au hranit dumnezeu si ploile/ virtutile ti le tragi din pamant ca din staul oile/ cerurile te primesc in orice caldare." Este insa, in acelasi timp, si o expresie a umilintei eterne a pamantului in fata uranicului: "cartof icoana umilintei a rabdarii/ tu te multumesti cu putin si ne dai tot/ iata si triunghiul zborului in metalul inserarii/ cerul atarna de limba cainilor de un cot". Cartoful are o consistenta "ca mainile plugarului", o "racoare de tunel de dupa-amiaza", constituind "al gliei glas", iar "ochiul ingerilor fara haraci" il vegheaza ca pe un bun de pret.
Acest "fruct al pamantului" este surprins chiar in momentul de unica semnificanta al rodirii: "imi place coaja miezului tau umezindu-se/ cum iti faci loc cu umerii ca sa cresti/ te astept te ascult si batai de inima ivindu-se/ in negreala si noroiul tau culori ceresti// strangi si apoi ne dai pe limba amidon/ tu primesti binecuvantarea vantului/ norii iti cladesc sub zare un tron/ si numai poetul stie ca tu esti cainele pamantului".