Poezia lui Ienachita Vacarescu apare intr-un punct de interferenta a mai multor influente literare, intr-un timp cand limba romana literara inca nu era consolidata. Tematic, se inscrie intr-un registru poetic aparent minor, de sorginte clasica, anacreontica, redand trairile lirice ale unei vieti linistite, de curte feudala, cu evaziuni campenesti, in care tulburarile dragostei sunt evenimente capitale. Din punct de vedere prozodic, se simte puternic insertia versului popular, "Amarata turturea" avand caracteristicile unei doine de jale, in care se includ simboluri indelung folosite in literatura culta. intr-o astfel de structura, poezia este o alegorie, fiinta iubita fiind infatisata printr-un simbol al fragilitatii si al armoniei grave a
e2v6521ep97zeh

cantecului de jale, folosit inca in scrierile lui Coresi si ale mitropolitului Varlaam: "Amarata turturea/ Cum ramane singurea,/ Caci sotia si-a rapus,/ Jalea ei nu e de spus." Despartirea de fiinta indragita este o tragedie de dimensiuni cosmice, reflectata in intreaga natura: "Cat traieste tot jaleste/ Si nu se mai insoteste!/ Trece prin flori, prin livede,/ Nu se uita, nici nu vede." Sentimentul de dragoste se exprima prin versuri scurte, ca in poezia populara, rezonanta expresiva fiind insa mai profunda, mai atent regizata artistic: "Trece prin padurea verde/ Si sa duce de se pierde./ Zboara pana de tot cade,/ Dar pre lemn verde nu sade." Jalea adanca este determinata de persistenta sufletului perechii disparute: "Si cand sade cateodata,/ Tot pre ramura uscata./ Umbla prin dumbrav-adanca,/ Nici nu bea, nici nu mananca."
Pasarea coplesita de durere isi amplifica suferinta printr-un dor de moarte ce va deveni motiv poetic la romantici: "Unde vede apa rece,/ Ea o turbura si trece;/ Unde e apa mai rea,/ O mai turbura si bea." Turtureaua isi doreste moartea, asa cum Ahasverus incerca sa scape de blestemul vietii eterne: "Unde vede vanatorul, / Acolo o duce dorul,/ Ca s-o vaza, s-o loveasca,/ Sa nu se mai pedepseasca." Trecerea de la simbolistica pasarii indurerate la omul lovit de tragedie, in fapt decodarea alegoriei, este brusca: "Cand o biata pasarica/ Atat inima isi strica,/ incat doreste sa moara/ Pentru a sa sotioara,// Dar eu om de-nalta fire,/ Decat ea mai cu simtire,/ Cum poate sa-mi fie mai bine?!/ Oh, amar si vai de mine." in acest final, in nelipsitul oftat si vaier, Eugen Simion vede o expresie a manierismului poetic al epocii, in care sentimentalismul, exacerbat prin lamentatie, este tradat de o regie stravezie a trairii poetice: "Oh-ul de la urma reprezinta un dublu refuz: de a asuma durerea si de a asuma (determina) obiectul durerii. Ienachita se exprima, asadar, prin evitare si deturnare."