Proza Hortensiei Papadat-Bengescu (1876-1955) se incadreaza in perioada interbelica si reprezinta „o deschidere de drum" (E. Lovinescu), o mutatie in raport cu mentalitatea estetica a epocii.
Romanele autoarei („Femeia in fata oglinzii" - 1921, „Balaurul" - 1923, „Logodnicul" - 1935, „Fecioarele despletite" - 1926, „Concert din muzica de Bach" - 1927, „Drumul ascuns" - 1933, „Radacini" - 1938) se deosebesc profund de tot ceea ce aparuse pana atunci.
Ultimele patru lucrari mentionate alcatuiesc ciclul Hallipilor (a doua cronica de familie dupa aceea a lui Duiliu Zamfirescu); toate aceste romane au in centru familia mosierului Hallipa, ai carei membri sunt infatisati in diferite medii sau perioade, autoarea urmarind destinul mai multor personaje care au o genealogie comuna.
Hortensia Papadat-Bengescu scrie o literatura fundamental feminina (in care personajele sunt mai ales femei „coborate" din inaltimea la care le situau, de multe ori, operele scrise de barbati). Cum bine observa G. Calinescu, eroinele autoarei sunt, de multe ori, bolnave, integrandu-se unei lumi in care aspectele maladive sunt frecvent intalnite; ca urmare a acestui fapt, in locul unor tipuri umane diverse, in romanele scriitoarei intalnim doua categorii de oameni: sanatosi si bolnavi.
O cauza a bolii poate fi oboseala existentiala adunata, de-a lungul timpului, de generatiile succesive, inaintasii fiind oameni energici, antrenati in lupta pentru avere.
O alta cauza o pot constitui greselile erotice (personaje cum ar fi Sia sau Mika-Le nascandu-se prin pacat); de altfel, multe dintre personajele autoarei prezinta diformitati fizice sau sufletesti din pricina unor erori de selectie erotica: „Literatura Hortensiei Papadat-Begescu este o expresie a ororii de incru­cisat" (Calinescu). Hortensia Papadat-Bengescu prezinta o alta lume decat cea a realismului clasic: actiunea (atata cata este) nu are prioritate, accentul cazand pe factorul psihologic: „sen­timentele, senzatiile, impresiile personajelor se constituie in­tr-un univers de sine statator, misterios, irational, imprevizibil in care insolitul, boala, patologia in general, iau locul norma­lului". (N. Manolescu).
  Din punct de vedere compozitional, actiunea romanului este organizata pe trei planuri (care se intretaie in unele puncte):
a)  pregatirea concertului;
b)  ascensiunea lui Lica Trubadurul;
c)  boala si moartea printului Maxentiu.
„Liantul" care uneste cele trei planuri este Lica, personaj interesant, tip de Julien Sorel din Bucurestiul interbelic.
  Subiectul romanului ar putea fi rezumat pornind tot de la cele trei planuri:
  Elena Draganescu (sotia unui industrias bogat) se stra­duieste sa organizeze un concert din muzica de Bach, eveni­ment la care urma sa ia parte lumea buna a Capitalei. indelung pregatit si mereu amanat, concertul este vestit, in final, printr-o repetitie (care are loc in cadrul unei inmormantari).
Preocupata fiind de propria imagine si dornica sa-si pastreze locul in elita bucuresteana, Elena reuseste sa obtina concursul marelui violonist Marcian; asemanarea sufleteasca dintre cei doi va da nastere unei iubiri spiritualizate, incheiate prin ple­carea cuplului in Elvetia. Cel care va „plati" aceasta pasiune nascuta sub semnul muzicii, va fi Draganescu (sotul Elenei) care moare de inima.
  Al doilea plan al actiunii il are ca protagonist pe Lica Petrescu (poreclit „Trubadurul"), ruda a Elenei, amestec de parvenitism si escrocherie sentimentala, om energic si ambitios care-si va atinge tinta in viata. in tinerete, Lica avusese o lega­tura cu „ verisoara Lina" (devenita ulterior doctorita si sotie a profesorului universitar Rim); din aceasta relatie se naste o fetita botezata Anastasia (Sia). Autoarea prezinta - cu ajutorul retrospectivei - copilaria si adolescenta uratei Sia crescuta de tatal ei, pana cand, mare fiind, o ia Lina. Secretul nasterii Siei este ascuns cu grija pana cand Rim - dornic sa-si ofere tar­dive compensatii erotice este atras de aceasta „fecioara tare". Cand se dezlantuie drama si se afla adevarul, Lina o goneste pe Sia; curand, aceasta se imbolnaveste de septicemie si, cum mama ei refuza sa o ingrijeasca, moare. La inmormantare -momentul in care se aduna toate personajele ca intr-o incer­care de reconstituire a intregului din franturi disparate - are loc repetitia generala a mult amanatului concert; peste intrea­ga asistenta planeaza insa imaginea diforma a sicriului.
Paralel cu drama familiei Rim se consuma cea a printu­lui Maxentiu, casatorit cu Ada Razu („Fainareasa"). Fruct al unei legaturi intamplatoare dintre o cantareata si un print ve­ritabil, Maxentiu se dovedeste a fi, inca de mic, debil, pentru ca apoi sa se imbolnaveasca de tuberculoza. Ada - care-1 cumparase pentru titlul sau de nobil saracit - il supune exi­gentelor unei vieti mondene, pe care Maxentiu nu le poate suporta. Boala se agraveaza si, odata cu ea, creste grija printu­lui de a-si ascunde maladia, pentru a nu fi compatimit de Ada si de inalta societate: „El e plictisit de teama descalificarii pe care i-ar putea-o aduce in lume o suferinta atat de proletari-ana" (Calinescu).
Cunoscandu-1 pe Lica pe strada, Ada il introduce in casa lor (sub pretextul ca fostul cavalerist se ocupa de caii de curse ai printului), apoi in alte familii, cu intentia vadita de a-1 face succesorul lui Maxentiu. Curand, printul moare in strainatate. in romanul urmator („Drumul ascuns") Lica va deveni print-consorte al Adei.
Procedee: analiza psihologica, introspectia, existenta unor personaje-reflectori ai faptelor.
Romanul psihologic al Hortensiei Papadat-Bengescu poate fi socotit capul unei serii in care putem include proza lui Anton Holban, Al. Ivasiuc, Nicolae Breban.

  Elemente moderniste

Primul dintre acestea ar fi constructia romanului, in care accentul nu cade pe desfasurarea epica, ci pe analiza psiho­logica, realizata cu mana sigura de un narator obiectiv si omni­scient: daca selectam doar un paragraf (din atat de numeroase­le exemple), am putea observa aceasta distantare a autoarei (care „citeste", in profunzime, gandurile lui Rim): „Scoborand mai adanc in gandurile ascunse, doctorul Rim credea ca acei bani ai femeii ar fi trebuit sa-i apartina lui. O luase de ne­vasta, ceea ce era o mare cinste. Ii suporta de atatia ani pre­zenta. Ar fi trebuit ca ea singura sa aiba bunul simt sa incredinteze acei bani barbatului ei".

  La modul modern, autoarea utilizeaza o tehnica preluata din muzica si anume tehnica contrapunctului.
  Portretele personajelor se caracterizeaza, dupa cum s-a mai remarcat, printr-o anume discontinuitate care lasa loc acu­mularii de noi trasaturi; de multe ori, la realizarea acestor portrete „miscatoare" contribuie si unghiul din care este privit respectivul personaj. Bunaoara, vazuta prin ochii unei prietene, Lina este scuzata pentru lipsa ei de frumusete: „Forma ei de pamatuf simpatic, gatul scurt si gros, bustul scurt si gras, pan­tecul mtunjor, fata urata, desigur, cu ochii mici si miopi, fara culoare, cu tenul stricat, nasul bun, turtit putin la varf si gura lata pe dinti ce nu se aratau (...) acest tot nu era de fel im­punator". Aceeasi Lina il irita insa pe Lica, inca in perioada lor buna: „ Tocmai o proasta si o urata ii facuse acel dar fi-o nascuse pe Sia n.n.). Cand i se intamplase buclucul, urata si proasta se vaitase si bocise. Cum nu putea suferi sa vada strambandu-se o urata,, intr-un moment de iritare, Lica spusese:
- Ad-o atunci incoace!".
  Pentru a-si lumina mai bine personajele, autoarea folo­seste retrospectiva (asa cum o face in cazul paginilor dedicate copilariei Siei), monologul interior si introspectia.
Romanul „Concert din muzica de Bach" de Hortensia Papadat-Bengescu constituie o „deschidere de drum" (Lovi-nescu) in literatura romana: proza lirica si subiectiva este inlo­cuita cu tonul obiectiv, naratorul este dublat de personajele-reflectori. iar analiza psihologica si introspectia capata o pro­funzime care nu mai fusese atinsa.
Dintre particularitatile romanului de analiza psihologica pot fi mentionate:

  Analiza psihologica este profunda, reactiile sufletesti sunt intens urmarite, prin relevarea tuturor amanuntelor, „prin bo­gate asociatii in jurul unui punct infinitezimal, care, multipli­cand senzatia prin reflectie, aminteste de tehnica ingenioaselor si abundentelor analize ale lui Marcel Proust" (T. Vianu).
Uneori, analiza psihologica este insotita de elemente sen­zoriale.
  Introspectia psihologica este magistral realizata in scenele in care Maxentiu isi analizeaza boala, privind cu ochii mintii in interiorul trupului sau istovit. Grav bolnav de tuberculoza si indelung imobilizat, Maxentiu ajunge la un proces de ab­stractizare launtrica, isi imagineaza ca ar judeca-o pe Ada, ca un inchizitor; atunci cand Ada il supune insa unui tratament ceva mai transant, Maxentiu redevine docil.
  Personajul-reflector poate fi exemplificat tot in legatura cu acest cuplu; intr-o scena indelung comentata (intrevederea Lica-Ada-Maxentiu), gandurile lui Lica se reflecta in mintea printului, ca intr-o oglinda.
  Personajele-martor sunt Nory si Mini (prin intermediul carora autoarea ii face portretul lui Lica, in scena inmorman­tarii Siei).
   Prezenta „trupului sufletesc" ar putea fi exemplificata prin evolutia scheleticului Rim care, abia la batranete isi desca­tuseaza „ acel fra-diavolo interior, cu pofte si voce groasa".
Autoarea analizeaza iluzia de corporalitate a sufletului pe care o are doctorul al carui trup „de carne nu il ajuta nicide­cum (...) in proiectele lui de voluptate".
Relatia dintre titlu si continut
Romanul „Concert din muzica de Bach" de Hortensia Papadat-Bengescu, constituie o a doua cronica de familie, dupa ciclul Comanestenilor de Duiliu Zamfirescu.
Actiunea se desfasoara pe trei planuri care se intretaie in unele puncte:
Primul - enuntat, de fapt, in titlu, cuprinde pregatirea, de catre Elena Draganescu, a unui concert din muzica de Bach, manifestare la care urma sa ia parte lumea buna din Bucurestiul interbelic.
Celelalte doua planuri ale actiunii il au ca personaj comun pe Lica Petrescu (poreclit „ Trubadurul").
Lica este „liantul" dintre cuplurile existente in roman: Lina-Rim (in viata carora intra prin Sia - fiica lui si a Linei) si Ada-Maxentiu (ultimul „popas" pe scara sociala, intrucat, dupa moartea lui Maxentiu, Lica va deveni print-consorte al Adei si va intra in cercurile politice inalte).
  Titlul romanului reuneste cele trei planuri; minutios pre­gatit, mereu amanat si vestit, in final, printr-o repetitie (care are loc in cadrul unei inmormantari), concertul ar putea fi metafora imposibilitatii unor fiinte umane de a se integra in Armonia universala.
Chiar la inceputul romanului, soneria care se aude inopor­tun (tulburand linistea timpului tarator al Siei), ar putea su­gera, prin stridenta, o structura dizarmonica a vietii.
In scena inmormantarii Siei - moment care aduna toate per­sonajele, intr-o incercare de a reconstitui intregul din franturi disparate - are loc repetitia generala a mult amanatului concert; peste intreaga asistenta planeaza insa imaginea diforma a sicriului.
Structura dizarmonica a lumii „Concertului... „prezinta mai multe aspecte:
  Boala si uraciunea fizica inlocuiesc normalul si se intind ca o pata, asupra mai multor personaje: Sia este sluta, greoaie si obraznica, Lina este „ghemuita" si astmatica, Rim are ges­turi de manechin „desirat si spalacit"; nu mai putin Maxentiu a ajuns in ultimul stadiu de tuberculoza, Draganescu moare de inima, iar gemenii Hallipa sunt doua jumatati de fiinta umana, „viermusi subterani care se simteau bine la intuneric".
Avem impresia unei maculari a esentelor muzicale ale lumii, prin invazia maladivului.
  Desfigurarii fizice ii corespunde deformarea morala. Cel mai elocvent exemplu il constituie „buna Lina": afland
de relatia dintre sotul ei si Sia, „ buimacita" de vestea ca ambii cunosteau secretul nasterii fetei, Lina devine mai rea: ea per­sista in aceasta atitudine obstinata, lasandu-si fiica sa moara, fara a schita cel mai mic gest de ajutor.
  O alta explicatie a titlului ar putea proveni din faptul ca lumea romanului este prezentata prin tehnica muzicala a con­trapunctului (care se reflecta pretutindeni): „de la intreteserea „monologurilor" interioare ale unor personaje care comunica foarte greu intre ele si de la jocul de lumini si umbre al portretelor de grup sau individuale, pana la distantarea pla­nurilor epice si intersectarea temelor morale, intreg romanul se supune unor amplificari si nuantari care conduc la orches­trarea sensurilor" (Carmen Ligia Radulescu).
In sfarsit, in scena finala a inmormantarii Siei, vocile participantilor, (care par a fi „un fel de suspin cules din cer") confera concertului calitatea de a purifica lumea.