k8m4112kl92utp
George Topirceanu (1886-1937) este cu­noscut indeosebi ca poet al universului mic, al fiintelor traind la scara micronaturala, compunand adevarate opere lirice. Debuteaza in revista umoristica "Belgia Orientului", colaborand si la alte publicatii: "Duminica", "Revista noastra", "Revista ilustrata". Volumele sale de versuri sunt: "Parodii originale" (1916), "Balade vesele si triste" (1920), "Migdale amare" (1928). Poetul este traditionalist, apropiindu-se de Duiliu Zamfirescu, George Cosbuc si Mihai Eminescu. "Balada mortii" este o "Miorita", moartea fiind vazuta ca un element integrator al omului in ordinea universala. "Rapsodii de toamna" exprima tragedia fiintelor plapande, resemnate in fata toamnei, care soseste inexorabil. "Testamen­tul unui poet cunoscut" este o scriere in genul poemului lui Alexandru Macedonski, "Noaptea de mai", prilej pentru a se realiza reflectii amare asupra vietii si a mortii. "Parodiile originale" sunt, dupa spusele scriitorului, "pagini de critica literara in pilde". Alte scrieri ale lui George Topirceanu sunt: "Amintiri din luptele de la Turtucaia" (1918), "Amintiri din Bulgaria si schite usoare" (1920), "Scrisori fara adresa" (1930).

Inteligent si fin umorist, spirit activ, cu o perceptie acuta a miscarii ideilor, George Topirceanu s-a diferentiat de maniera literara a epocii, situata indeobste, la inceput de veac douazeci, intr-un bland epigonism, in umbra modelelor clasice. Doua sunt modalitatile prin care George Topirceanu ia distanta necesara fata de literatura timpului: mai intai prin intertextualitate, printr-o ofensiva din interior, cu mijloace imprumutate, dar stralucit folosite, asupra scriiturii unor inaintasi si contemporani, unii ilustri, in "Parodii originale"; apoi, prin cenzurarea sensibilitatii usor sentimentale si maladive a momentului, prin persiflare in sens superior, prin umor si prin ironie, in principalele volume ale sale, "Balade vesele si triste" si "Migdale amare". Topirceanu da astfel la iveala o poezie a carei finete a viziunii artistice este mascata de simplitatea formei, ambele caracteristici fiindu-i insa benefice, una asigurandu-i rezistenta la trecerea timpului, cealalta succesul imediat si neobisnuit de public. Cautandu-si un loc inconfundabil, poetul abordeaza si teme grave, de pilda aceea a stingerii mioritice, in "Balada mortii", sau ilustreaza freamatul ciclic al naturii, splendorile si tristetile ei, fixandu-se asupra universului marunt, potentandu-1 cu semnificatii estetice si morale. Parodie sau fabula, pastel de un colorit somptuos sau desen animat de o dinamica extraordinara ("Rapsodii de toamna", "Rapsodii de vara"), lirica lui George Topirceanu face tranzitia intre traditie si modernitate, deschizand orizonturile noii sensibilitati, anticipeaza poezia "boabei" si a "faramei" a lui Tudor Arghezi sau, peste ani, avand comuna aceeasi distanta ironic-necesara fata de realitate, pe aceea a lui Marin Sorescu.

Poeziile "Blesteme", din volumul "Cuvinte potrivite", si "Blesteme de baba", din "Una suta una poeme", de Tudor Arghezi, ii ofera lui George Topirceanu un spatiu predilect si extrem de generos pentru parodie, pentru o expresivitate bogata a cuvintelor. Pretextul narativ este simplu, urmand indeaproape caracteristicile textului arghezian, vizand degradarea trupului, dar si cu referinte ironice la mediul social si literar al vremii: "Usure, prin lesia diminetii,/ La ceasul cand se isca precupetii,/ Am fost lovit din trecere o baba/ Ce se ivise-n calea lumii, slaba./ Gandul, ramas in urma mea,/ O a ghicit zicand pre ea:// In doua surcele de vreasc sa se faca/ Picerele tale, faptura buimaca./ Plesni-ti-ar timpanul,/ Sa n-auzi cand trece traivanul./ Sa uiti la cetanii tipicul/ Si psalmii in zi de Craciun./ Sa n-ai dupa masa tutun./ Sa-ti puta buricul./ Vedea-te-as in vreo fituica/ Pus cu litere de-o schioapa./ Curge-ti-ar pe-o nara tuica,/ Pe cealalta numai apa./ Laudea-t-ar Bogdan-Duica/ Si pupa-te-ar Popa Iapa."

Imprecatiile urmeaza un registru comic, satiric si parodic al "Blestemelor" argheziene, structurate prin aglomerare a grotescului, a gesturilor insolite, cu tenta ludica, a cataclismelor naturale: "Rastoarne-se cerul, sa-ti cada-mprejur/ Taria sfarmata in cioburi de-azur./ Porneasca-sa vantul, cand somnul incepe,/ La cap sa-ti necheze o mie de iepe." Efectele blestemului se traduc, cu ironie, si in sfera creatiei literare, in anularea capacitatii de a mai scrie: "La fund, calimara aproape uscata/ Sa aiba si-o musca-necata/ Si, stropi de negreala zvarlind pe hartie,/ Penita cracita sa nu vrea sa scrie.", pentru ca apoi, intr-o dezordine totala a diatribei, condus numai de expresivitatea limbajului, poetul sa revina la etalarea defectelor fizice posibile, supuse oprobriului public: "Un dinte sa-ti creasca, de cremene lunga/ intors catre lume sa-mpunga,/ Iar altul, de coca si moale, atins,/ Sa-1 simti ca te doare-ntr-adins.../ La urma, o droaie de tipuri nefaste,/ Profund imbecile si vag pederaste,/ Sa-ti strambe-n nestire tinuta si graiul,/ Si-n uliti sa-ti creasca alaiul/ Vartej petrecandu-te-n cale/ Pacate, mascari, osanale."

Poezia se inpadreaza intr-un registru popular sumbru, specific blestemului traditional, dar, in viziune parodica, acumuleaza puternice note comice si ludice, incercand sa redea registrul stilistic arghezian.