s6f295sr48ovu
Cosbuc avea „simtul sublimului cosmic" si „uneori i se intim-pla sa-i surprinda maretia direct", observi G. Calinescu, citind, pentru confirmare, prima strofa din poezia Vara.
Distingem in aceasta poezie de maturitate artistica a poetului doua parti ce se constituie intr-un adevarat imn adus naturii, fru­musetii ei plenare. Prima parte e un pastel, iar cea de a doua cu­prinde elemente de meditatie. Ceea ce le unifica este sentimentul de ootimism, de jubilatie si extaz in fata desayirsirii naturii.
In prima strofa se ofera privirii o perspectiva panoramica. Do­minanta este imensitatea albastra a cerului: „salbatica splendoare", „zari albastre", „imens senin", „vazduhul". Ceahlaul apare ca un reper al maretiei peisajului. Metafora personificatoare „Vedeam Ceahlaul la apus, A.. / Un urias cu fruntea-n soare" introduce nota de sublim, caci muntele, „Un urias", atinge cu fruntea insusi soa­rele, creatorul splendorilor cosmice, Trei elemente participa la realizarea privelistii: vastitatea, lu­mina si cantecul. insasi ideea de priveliste nemarginita implica lu­minozitatea, care permite ochiului sa cuprinda claritatea departari­lor: JDeparte-n zari albastre dus". „Norul* nu face decit sa accen­tueze, printr-un blind contrast, azurul imaculat, introducand toto­data un abur de mister celest: „Si ca o taina calatoare, / Un nor cu muntele vecin / Plutea-ntr-acest imens senin". Verbele la im­perfectul indicativului se afla pe primul loc in rostirea extatica, indicind preponderenta elementului vizual: „priveam", „vedeam", „plutea". Imperfectul contribuie la crearea impresiei de contem­plare neintrerupta si de stabilitate a universului contemplat. Cu­loarea dominanta este azurul stralucitor, iar fundalul sonor - cinte-cul paradisiac al pasarilor, totul parind o revarsare sonora de al­bastru sclipitor.
Coborind spre pamint, privirea descopera dimensiunea orizon­tala a peisajului. in strofa a doua, tablouf este dominat de miscare. O umanitate, pe care am putea-o numi „solara", il insufleteste. Feciori si fete unduiesc in bataia vintului, sub soare si cu soarele in suflet. Se produce o fuziune intre elementul uman si cel natural, vegetal, evidenta in comparatia: „Iar spicele jucau in vint, / Ca-n hora dup-un vesel cint / Copilele cu blonde plete, / Cind salta largul lor vestmint. /"
Verbele sint numeroase, transcriind miscarea tumultuoasa si gratioasa in acelasi timp a intregii firi: „jucau", „salta", „cintau*, „juca" (repetat), „fugeau", „zburau". Jocul si cintecul sint expresia cea mai directa a bucuriei, a exuberantei. Sentimentele par nascute de insasi lumina solara. Aurul ei domina privelistea: galbenul spi­celor coapte, blondele plete, sclipirile din ochi (, Juca viata-n ocnii lor"). Albul („Miei albi") si cenusiul suav („grauri surr) sint, de asemenea, tonuri luminoase. Pentru a sugera bucuria frenetica a intregului pamint, fiintele apar in grupuri mari: feciori si fete cin-tind „in cor", miei albi, grauri „in cete". Gingasii miei, apropiati de linia pamintului, sau plutitorii grauri, pe cerul fara pata, par a prinde in rama miscarii lor grupuri de tineri ale caror glasuri se unesc, in vreme ce vintul desavirseste imaginea, unduind spicele si pletele.
Pe drept cuvint afirma G. Ibraileanu ca Vara este triumful soa­relui in poezia lui Cosbuc si in poezia romaneasca. Soarele, sursa primordiala a vietii, inseamna lumina si caldura pe care le desco­perim in peisajul cosbucian, atit de sintetic realizat. Lumina si cal­dura apar nu numai in expresie propie, ci si figurata in acest ano­timp suveran al anului, cind cerul este albastru, roadele se coc, sufletele se insenineaza si inimile se infierbinta de bucuria de a trai.
Ultima strofa pare o expresie directa a atitudinii contemplative a poetului. Ea incepe cu o invocatie adresata naturii insasi: „Cit de frumoasa te-ai gatit, / Naturo, tu! Ga o virgina..." In directa corelatie cu umanitatea infatisata anterior, natura nu poate fi decit o splendida divinitate tinara. Aceasta strofa condenseaza la maxi­mum lirismul intregului text. Personificarea se face prin insasi ex­primarea sentimentelor fata de natura: „umblet dras , „chip iubit!". Atributele sale sint: tineretea si puritatea desavirsita (evidente in comparatia „Ca o virgina Y, sacralitatea, care stirneste veneratia poetului („suflarea ta divina"), forta creatoare, datatoare de viata. Ultima parte a strofei a treia contine atitudinea poetului in fata vietii si a mortii, exprimata nu in termeni teoretici, ci definind o stare sufleteasca. Moartea este inteleasa conform conceptiei tra- . ditionale a poporului roman, ca o integrare in natura, vazuta, in acest caz, ca o permanenta a luminii solare. „Mormintui", ale carui atribute conventionale sint frigul si intunericul, devine, printr-o completa rasturnare a viziunii-tragice despre moarte, un loc de caldura si lumina. Ultimele versuri, care cuprind acesti termeni, implica antinomia de mai sus si reprezinta stindardul de biruinta asupra mortii, inaltat de poetul adorator al Soarelui.
Nu apare in Vara - cum observa si Ibraileanu - o formulare explicita, in termeni filosofici, a conceptiei lui Cosbuc despre viata, ci o expunere implicita. Esenta existentei este de a putea comunica plenar cu marele univers, de a te simti o parte a lui, ceea ce duce Ia anularea neantului, a mortii. Viata insemna pentru Cosbuc op­timism, vitalitate si mai ales puterea de a iubi frumusetea firii pina la contopirea cu ea. „Lacrimile" poetului sint de bucurie, de recu­nostinta. Vara este o „Oda a bucuriei" inchinata Naturii.