Singuratatea (solitudinea) este una din temele fundamentale ale universului poetic bacovian. Rar se poate gasi vreo poezie, care sa nu stea sub puterea acestui sentiment, componenta structurala a psihologiei poetului George Bacovia. Singuratatea este o captivitate in care eul poetic se zbate si de cele mai multe ori rezultatul acestei incercari de evadare este disperarea. Furisarea pe langa ziduri, plimbarea nocturna prin pietele pustii ale orasului, esuarea in carciumi sunt tot atatea exemple ale esecului. y9o7614yy24bsf
Si poezia Lacustra sta sub semnul unei singuratati ireconciliabile, obsesive („ Sunt singur si ma duce-un gand"), amplificata tot de un spatiu inchis, precum in Plumb, dar nu cavoul, ci propria odaie. Factorii climaterici au si aici rolul de a potenta, de a amplifica senzatia (in Plumb, frigul si vantul), ploaia cumplita de afara sugerand diluviul apocaliptic („De-atatea nopti aud plouand, /Aud materia plangand... "), dezagregarea materiei, moartea. Exacerbarea sentimentelor (nesiguranta, spaima, groaza) poarta numele de nevroza.
Sentimentul acut al singuratatii intr-o realitate agresiva creeaza o atmosfera psihica, si catalizeaza o imaginatie catastrofica. Astfel, poetului i se pare ca, intors pe scara istoriei (trecand printr-un „gol istoric"), a redevenit primitiva fiinta umana inspaimantata, refugiata intr-o „locuinta lacustra".
Asadar, sentimentul singuratatii, devenit obsesie si nevroza, anuleaza fiinta umana rationala, reducand-o la primitivitatea instinctiva a inceputurilor civilizatiei. Omul este o fiinta sociala, iar singuratatea este „o boala" a secolului. Plansul este, de fapt, al fiintei umane, al tragismului existential, al izolarii si solitudinii inspaimantate si fara leac („ Tot tresarind, tot asteptand... "), care anunta prabusirea, moartea. Acest plans este transferat elementelor materiale, naturii, ca in atatea alte poezii (Decor, Amurg violet) .