t8z5224te59qhj
              "Poema in oglinda", aparuta in volumul "Plumb" (1916), explica in buna masura mecanismul reflectarii in universul poetic bacovian, felul in care elementele spatio-temporale exterioare devin peisaj interior si perceptie sinestezica in maniera simbolista: "in salonul plin de vise,/ in oglinda larg-ovala incadrata in argint,/ Bate toamna,/ Si gradina cangrenata,/ in oglinda larg-ovala incadrata in argint." Procedeul este de mise en abime, de lume reflectata in oglinda, in semnificatiile ei profunde. inca din prima strofa, oglinda isi defineste rolul esential in spatiul poetic, complex, continuat in tot textul, cuprinzand mai multe unghiuri de reflectare: oglinda — axa de simetrie intre planul real, in dezagregare, contaminat de trecerea timpului ("Bate toamna,/ Si gradina cangrenata"), si cel ireal, antinomic, proiectie onirica a eului, in "salonul plin de vise";
oglinda - poarta de trecere, de corespondenta intre spatiul exterior, al unei naturi in agonie lenta, discreta, si cel interior, devitalizat si el prin personaje melancolice, prin atitudini livresti, prin atmosfera decadenta de final de epoca, in care o muzica lenta, de "clavir prafuit", uneste, in melodia ei obosita, un plans discret al timpului universal; oglinda - reflectare antinomica a starii de spirit a membrilor cuplului, "eu" si "tu", ea, "ostenita", "pierduta", coplesita de melancolia sfarsitului povestii lor de dragoste, el proiectand inca iluzoriu "poema roza a iubirii viitoare", pana cand, trecand din planul imaginar in cel real, in "gradina devastata", se cufunda in peisajul sepulcral, intr-un mormant cu tente vag mioritice sau eminesciene: "insa pal ma duc acuma in gradina devastata/ Si pe masa parasita - alba marmora sculptata -/ In vesmintele-mi funebre,/ Ma intind ca si un mort./ Peste mine punand roze. Hon palite.-ntarziatc/ Ca si noi...".
in toata aceasta rotire muzicala de sensuri ale decadentei naturii "cangrenate", "devastate" de toamna si ale prabusirii visului de iubire sub efectul unei melancolii inexplicabile, ca un "mal du siecle", versul "in oglinda-ovala incadrata in argint" revine ca un laitmotiv al poeziei, regland nuantele, corespondentele, recompunand mereu, precum oglinda magicianului atemporal, hybrisul miscator al lumii, confundand planurile, starea agonica a naturii, sub semnul culorii violete dominante, si atmosfera obosita a unei povesti de dragoste spre stingere. Starile acestea, comunicante prin apele oglinzii, se confunda, se transfera, intr-o sinestezie totala, protagonistilor, eului liric, el insusi receptacul, oglinda a unei complexe stari de spirit.
Amanuntele, imponderabilele acestui spatiu virtual al oglinzii se armonizeaza perfect, poezia avand, de asta data, acea cadenta muzicalii specific simbolista, relevanta pentru corespondentele depline dintre elementele cadrului exterior si trairile lirice. Toamna, vazuta ca un imens depozitar al starilor de tristete, bate" o cadenta irepresibila a trecerii, a timpului, gradina este "cangrenata", natura toata este maladiva, rasturnata in oglinda, inducand si in spatiul interior, "in salonul plin de vise", starea de neliniste, de anihilare treptata a biologicului.
Iubita apare in acest "joc secund" al realului "ostenita", intr-o imbracaminte opulenta, recitand o poezie, preluand si amplificand atmosfera crepusculara de afara, in cromatica violeta a apusului: "in fotoliu, ostenita, in largi falduri de matase,/ Pe cand cade violetul,/ Tu citesti nazalizand/ O poema decadenta, cadaveric parfumata,/ Monotona." Poema "decadenta" este inca o oglinda, alt plan de reflectare a realului, e monotona, "cadaveric parfumata", ceea ce poate sugera, in concordanta cu toate manifestarile stingerii autumnale, insasi moartea poeziei, un sfarsit al Logosului. Iubita este maladiva, receptand constienta, cu ochi "ironic", agonia toamnei, adormind in aceasta atmosfera de totala decadenta, de moliciune a fanarii, reflectand, inca o data, in subconstient, preluat din oglinda, intregul tablou: "Dar pierduta, cu ochi bolnavi,/ Furi, ironic, imprejurul din salonul parfumat./ Si privirea-ti cade vaga peste apa larg-ovala,/ Pe gradina cangrenata,/ Peste toamna din oglinda -/ Adormind...".
Versul Eu prevad poema roza a iubirii viitoare" functioneaza in gol, inertial, ca o placa defecta de patefon, insa pentru putin timp. Poetul insusi constientizeaza ruptura definitiva, stingerea iubirii, catre al carei sens converg toate elementele poetice, dar gestul sau este neobisnuit, opus celui al iubitei, nu o cufundare in apele somnului, ci o iesire din oglinda, chiar in peisajul concret al toamnei, ros de cangrena sfarsitului: "insa pal ma duc acuma in gradina devastata/ Si pe masa parasita - alba marmora sculptata -/ in vesmintele-mi funebre,/ Ma intind ca si un mort,/ Peste mine punand roze, flori palite.-ntarziate/ Ca si noi...". Poetul se intinde singur pe lespedea funerara. intr-o invaluire ritualica in "roze, flori palite,-ntarziate", intr-o atmosfera prevestitoare de moarte. E o sugestie de stingere in mijlocul naturii, de integrare, poate in sens mioritic, in ritmurile ineluctabile ale firii, intr-un mormant de roze fanate, semn al concentrarii vietii in forme trecatoare.
Finalul poemului reia simetric inceputul, cu o niuzica-bocet reunita din melodia trista, finala, a clavirului "prafuit" si din plansul universal al apei din havuzuri, completand insa, in oglinda, taDioui initiat cu un eiemeni care atunci npsea um peisajuiui cmcuui, kauuanui, mormantul, firesc integrat intre "agonia violeta" si "gradina cangrenata": "Zi, finala melodie din clavirul prafuit,/ Or ajunge plansul apei din havuzele-nnoptate./ Vezi, din anticul fotoliu -/ Agonia violeta,/ Catafalcul,/ Si gradina cangrenata,/ in oglinda larg-ovala incadrata in argint...". Culoarea violeta a crepusculului determina starea de liniste finala, de situare a celor doi indragostiti intr-o atmosfera romantic-decadenta, de sfarsit de lume. Chiar cadrul interior este acum incremenit, compus din relicve: "clavirul prafuit", "anticul fotoliu", din care se vede "gradina cangrenata", reflectata in singurul obiect stralucitor, "oglinda larg-ovala incadrata in argint". in ea se reflecta imaginea decrepita a lumii biologice, incapabila sa mai renasca din ea insasi. Apare "catafalcul", simbol al mortii universale: natura insasi devine o relicva, un strigat al materiei care nu se poate implini in forme stabile, urmand coordonatele trecerii continue, ale frangerii formelor. Melodia finala a poetului presupune un Gotterdammerung, un final apoteotic al intregii lumi. Toata aceasta lume decadenta se compune intr-o oglinda argintata, printr-o reflexie imperfecta, a continuei multiplicari a planurilor.

Teme si motive ale poeziei "Poema in oglinda"
• Motivul oglinzii, punct de concentrare, prin mise en abime, a tuturor semnificatiilor poeziei; procedeul prin care se reconstituie lumea, printr-o reflectare in apele oglinzii.
• Toamna, anotimp al decadentei biologice, a! extinctiei formelor vegetale, punct de inflexiune a vietii in drumul catre moarte.
• Salonul, spatiu predilect pentru rostirea poemelor decadente, loc unde se infiripa atmosfera funebra a anotimpului penultim al anului.
•  Caracterul maladiv al lumii, redat ptin cuvinte cu o puternica forta de sugestie, "clavir", "catafalc", prin adjective sugerand descompunerea avansata, cum este epitetul "cangrenata".