(4.09. 1881-22.05.1957)
Poetul s-a nascut la Bacau, intr-o familie de mici negustori, iar numele lui adevarat este George Vasiliu. Sanatatea fragila il impiedica sa duca o viata activa. Desi licentiat in Drept (la Universitatea din Iasi), ocupa nume­roase slujbe de functionar ori de profesor suplinitor. Petrece buna parte din viata la Bacau, dar exista mai multe tentative de a se stabili la Bucuresti, unde se si muta in 1933 si unde traieste pana la finele vietii. Considerat poet simbolist prin multe dintre trasa­turile operei sale, anticipa totodata poezia moderna, innoind fundamental litera­tura atat in ceea ce priveste temele abordate, cat si in realizarea expresiei artistice. Dintre volumele sale de poezii amintim: Plumb (1916), Scantei galbene (1926), Cu voi( 1930).
Plumb 1916 (meditatie)
1.   Bacovia abordeaza in poeziile sale ca tema principala sfarsitul continuu, dupa cum numeste Ion Caraion singuratatea bacoviana.
2.   Poezia Plumb deschide volumul cu acelasi titlu, aparut in anul 1916, fiind considerata si o arta poetica.
3.   Singuratatea bacoviana reprezinta un reflex al angoasei existentialiste si este asociata aici cu spatiul cavoului.
4.   Poezia lui Bacovia se inscrie in curentul simbolist prin tematica, in special prin sentimentul de sp/een (care la el se numeste nevroza) si prin eufonia formei.
5.  Tonalitatea de ostentativa monotonie a textelor sale impune un sentiment de exasperare.
Tema
Poezia este creata pe tema singuratatii.
■Continutul
Plumb transpune o ipostaza posibila a eului liric, de izolare intr-un cavou, la capataiul unui mort. Prin asociatie, sufletul sau este inert, lumea interioara seamana cu un cavou. Comentariul
Volumul de debut al poetului, publicat in 1916, poarta acelasi titlu ca si poezia care il deschide - Plumb. Poezia transmite o stare de spirit asociata cu asteptarea intr-un cavou, intregul text putand fi considerat o metafora.
Universul bacovian propune numeroase refugii din lumea apasatoare: cavoul, hanul izolat, casa iubitei, orasul pustiu sunt locurile in care eul liric isi traieste insingurarea. Autoclaustrarea este asociata cu o stare de spirit si de aceea e figurata si ca simbol, dar si ca tema; dorinta de singuratate se transforma insa in claustrofobie, declanseaza groaza, genereaza plansul istetric (ofelizarea) si, in cele din urma, sentimentul sfarsitului continuu, cum numeste Ion Caraion¹ tema dominanta a creatiei bacoviene.
Este vorba despre o suferinta existentiala pe care poetul o echivaleaza cu disparitia brusca a emotiilor, pustiirea bizara a lumii, asteptarea distructiva, singura­tatea terifianta sau intuirea apasatoare a neantului. Aceasta conditie spirituala si sufleteasca este asociata metaforic plumbului. Cuvantul defineste si simbolul domi­nant al creatiei bacoviene, si de aceea, in poezia careia ii da titlul, este repetat obsesiv, de fapt devine epitet generalizat in intreg textul. Prin imaginea metalului pe care il defineste, cuvantul sugereaza o stare grea, un sentiment apasatqr, dar si un univers cenusiu, lipsit de nuante si fixat intr-un spatiu intermediar, la granita dintre viata si moarte, ca si culoarea in sine plasata intre alb si negru. Prin sonoritatea sa, lexemul plumb, avand o singura vocala, asezata in centrul cuvantului, evoca si un univers inchis, ca acela al cavoului despre care se vorbeste in poezie. Reunind sensurile, simbolul plumbului ilustreaza o stare apasatoare, de moarte continua ori de exaspe­ranta monotonie, din care nu se poate evada.
Pentru Bacovia, singuratatea inseamna moartea lumii interioare sau regasirea de sine intr-un spatiu al asteptarii: veghind un mort, izolat intr-o casa pe ape. Asteptarea ucide libertatea, degradeaza fiinta, distruge sensul realitatii, este starea care genereaza nesiguranta, teama, este fara sfarsit. Este vorba despre o experienta spirituala, o ipostaza a reveriei artistice, asa cum sugereaza acest text, in care poetul reconstituie in amanunte disparate o revelatie plasata in irealitatea ime­diata, similara unui vis. Descoperirea sa se rezuma la o imagine stranie: Dormea intors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig / Stam singur langa mort...si era frig.../Si-i atarnau aripele de plumb. Metafora amor de plumb conoteaza imaginea eului liric, printr-o evocare subtila a sinelui cotidian (amor propriu), dar mai cu seama prin sensul cuvantului aripe (o trimitere la lexicul eminescian), simbol al inaltarii si al sacralitatii, dar si atribut al gandului.
Asadar, lumea interioara a poetului este moarta, asociata cu un cavou, in care zace mort ingerul inspiratiei. Experienta poetica aminteste de poezia Melancolie, a lui M. Eminescu, numai ca aici imaginile sunt inregistrate rece, de o minte obligata sa expuna, fara sa traiasca sentimentul singuratatii; decorul din cavoul bacovian este artificial si grotesc, ca podoabele absurde ale mortilor, si toate sunt din plumb, uniformizate, fara variatie, fara nuante. insasi compozitia poeziei, alcatuita din doua strofe aproape identice imprima impresia de derulare lenta si absurda, ca intr-un vis. Narativitatea discursului liric este si ea fixata in timpul dilematic al visului (dormeau, stam..), accentuand latura evocativa a confesiunii si, implicit, functia meditativa. insa Bacovia nu abordeaza romantic meditatia, ci in maniera simbolista si moderna metaforizeaza starea care il preocupa, reflectia propriu-zisa convertindu-se in sugestie multiplicata, subliniata pana la epuizare.
in aceasta lume a somnului adanc, a asteptarii si a monotoniei, supravietuieste totusi dorinta de comunicare: si-am inceput sa-l strig. Secventa sugereaza tonul singuratatii exasperate, specifice poeziei bacoviene, desfasurate totdeauna intr-un monolog resemnat, caci poetul stie sigur ca nu va avea niciodata parte de raspuns. Starea aceasta de spirit caracterizeaza atitudinea lirica bacoviana, de singuratate tragica si halucinanta.
Arta poetica, poezia Plumb defineste starea artistica a poetului care a creat in literatura noastra un univers din imagini ostentativ artificiale, inregistrate parca fara curiozitate si speranta, mai precis, generand un singur sentiment - de teama nelamurita, convertita uneori in disperare acuta. Singuratatea bacoviana vine din neputinta comunicarii cu sine, caci ingerul sau a murit.