v6b121ve78umo



Asupra poeziei postmoderniste, compuse din gesturi banale, din substantive si verbe curente, mediteaza si Florin laru: "Sa scriu, ah, sa scriu o poezie mai umana/ din disperari fara sens, din esente eterne/ sa fac: o sete o sticla a apuca a stoarce a duce la gura o cana/ pana cand realitatea tipa destuul - dintre perne...". Sentimentele poetului se ascund in cuvinte, care devin obiecte, randuri grafice intr-o strofa, mimand duritatea, zborul diafan, imagini desprinse dintr-o memorie metaforizata in "fiara de matase": "Sa scriu, ah, sa descriu ceva durabil (o gheata de fier)/ sa dau nastere unor sentimente cu pene/ sa pun hartii de ziar intre sanu-ti stingher si pielea mea toata/ inima s-o bat mai inceata/ randuri randuri sa-mi fie gandul si mana/ nici vorba de zbieretul de catifea/ din cerul de,ieri in care azi rade luna/ (ce fiara de matase si memoria mea)." Memoria devine o "fiara de matase", o felina fixand femeia ca pe o prada: "Sa dau seama, ah, doamne, despre o doamna -/ o seama de amanunte, cum ar fi:/ calcaie roz in ciorapi albastri, obiceiuri canine - feline/ gura de zmeurica, cireasa putreda si mica.../ (cu inimioara asta de ruj vrei sa-1 dai gata pe don judecator?)."
Poetul, intr-o armonie a trupului si a mintii, isi propune sa scrie o poezie "mai umana", apropiata de perfectiune: "Dar - sa revin - ah desigur - sa scriu o poezie mai umana/ daca gandul e clar - barbatia e dreapta -/ baioneta de placere la carabina noptilor -/ cuvantul e (bine) simtit - metafora minunata -/ deseul lizibil - doar doar/ iti voi indupleca iubirea sa ma vada viu."