Emil Cioran este bantuit de o fatalitate neiertatoare, fiind supus unei boli mai puternice decat cea a spiritului, pentru ca apartine neamului sortit nesoartei, adica lipsei de fericire. Fericirile omului sunt minate de "un spin, mai crancen si mai ascutit ca ghearele scorpiilor demente din povesti". Tovarasia cu oamenii nu este benefica, pentru ca este o dusmanie a sortii care face ca evenimentele sa nu se petreaca in modul dorit. Sangele fara strabuni este "un lichid lepros si infinit prevestitor", iar oamenii au idealuri vagi, sunt "innamoliti de deceptii ce se-ntind ca rufele murdare", sunt "stafii de idealuri roase de carii"; "viata devine o garla a resemnarii", in care apare "o putoare cosmica, minata de ridicol".
Golul se simte in personaj, el isi cheltuie sufletul in zadar, inconjurat de desertul fiintelor din jurul lui. Degradarea lumii este ireversibila: "Iadul navaleasca peste Ideal, sub el sa gemi drumet ridicol si indurerat, ce-ai stors din sange esente de vraji si cununi incornorand neantul". Viitorul este ucis in noptile suspinului, iar viata este palida, neostoita de nici o usurare. Cetatea iluziilor se destrama, duce la topirea launtrica a personajului: "Scobori din tine pe scara trezirilor fatale in Cetatea cuprinsa de adieri sonore si de aluzii finale. Si-ti zici far de induiosare: in ce sa ma inec? in Sena sau in Muzica?..." f2m9512fz71mqh
Tainele lumii dispar incetul cu incetul, iar ideile mor in gura si in creier. Trupurile pure nu exista, pentru ca exista oboseli aprinse. Omul vrea sa fie "sufletul golului si inima nimicului", iar de menirea negativa pe care o are nu poate scapa. Sangele se destrama in timp si, metafora absoluta a descompunerii, "Diavolul se furiseaza prin ochiul lui Dumnezeu", iar omul ii urmeaza umbra si urma.