x8o1814xn24xhi



Elena Farago (1878-1954) colaboreaza in perioada de inceput, cu sprijinul lui Caragiale, Ia " Adevarul", "Epoca", "Lumea", apoi la reviste samanatoriste si la "Sburatorul" si "Viata romaneasca". Scrie o lirica bazata pe un sentimentalism discret, uneori elegiac, cu note romantice si simboliste, in special repetitia muzicala si sonoritatea stinsa, in surdina, a versurilor. Volume de poezie: "Versuri" (1906), "Soapte din umbra" (1908), "Soarele\amurgului" (1920). Elena Farago este cunoscuta mai mult ca autoare de versuri pentru copii.

Poezia "Caier bland, rasfira-te" expliciteaza un mecanism ludic de nastere a povestilor, prezentate intr-un sir lung de situatii ciudate, in ton de descantec pentru copii, in stilul de mai tarziu al lui Tudor Arghezi: "Caier bland, rasfira-te/ Fir duios, insira-te,/ Caier tainic, spune-le,/ Nu uita nici unele,/ Iar tu, dor, sporesti-le/ Sa-mi urziti povestile...". Textul poetic devine, astfel, o modalitate de a pune in evidenta imensa desfasurare a lumii dintr-un caier primordial, al timpului si al spatiului. Caierul e un rezervor atemporal de fire ale unei geneze din linii de forta, de creare a unei "carti de nisip", materializata sub mana magica a poetei.
Sentimentele, suferinta, descurajarea pot fi o piedica in aceasta lunga desfasurare din caierul povestilor: "Nod de lacrimi, iar te urci/ Firele sa mi le-ncurci/ Cand asa de bine mi-i/ Gandului si inemii?/ Ci le lasa, ca-i pacat/ Cu cat tremur l-am vegheat/ Pana l-am vazut ales/ Dintr-al noptilor eres,/ Si din zilele de dor,/ Asteptatul drag fuior...".
Lumea se construieste in jurul acestor alternante pozitive si negative ale sentimentelor: "Ori, de poate nu mai ai/ Loc in suflet sa mai stai,/ Te desfa incet si vin/ Fara hohot, nici suspin,/ Ci in lacrimi dulci si moi/ Scalda-mi ochii amandoi/ Si le spala din lumini/ Umbra orisicarei vini."
Caierul devine un obiect al simbolismului metafizic, fiind un desfasurator al vietilor: "Caier bland, rasfira-te,/ Fir duios insira-te,/ Caier dulce, spune-le,/ Nu uita nici unele,/ Iar tu dor, sporesti-le/ Sa-mi urziti povestile...".
Lumea intreaga devine un imens caier, supus tendintelor centrifuge, ale destramari, un lung sir al destinelor. Dorul devine o stare de spirit, un halou sentimental in care se infiripa duios povestile, lumea intreaga fiind supusa acestei ordini si armonii generale. intreg habitatul uman devine locul cel mai potrivit pentru a construi un "arbore al vietii", pentru a realiza alternanta destinelor umane, pentru a descoperi misterele existentiale. Fuiorul este un obiect magic, generator de povesti, de spatii virtualizate intr-o atmosfera duioasa, evocatoare, nostalgica, de incercari ale spiritului universal de a reconstrui lumea pe baza Logosului.
De fapt, poezia intreaga se construieste pe un simbol central, divin, al zeitelor Moire, ursitoare antice ale destinelor individuale, chiar ale zeilor, ale intregii lumi, intr-o nazuinta de perfecta organizare si regizare a evenimentelor vietii. Caierul e un simbol transcendent de inscriere a lumii in tipare divine.