Idealul poetic al lui Dimitrie Anghel se transforma in nostalgia unei metamorfoze florale, pentru a ajunge mai usor pe bratele femeii iubite. Crinul este, pentru poetii simbolisti, simbol al puritatii: "Vroind sa uit, pe-o seara dulce lasasem sa m-adoarma crinii.../ Si se facea ca fara voie traiam acum o viata noua:/ Eram si eu un crin ca dansii, si-n dezmierdarile luminii/ imi intindeam voios potirul sa prind o lacrima de roua." Transferul existentei in elementul floral constituie o experienta sublima pentru poetul insetat de ideal: "Visand traiam cu ei acuma, si-atat de alb eram sub luna,/ incat abia scriam o umbra cand m-alinta sagalnic vantul;/ Dar tihna se facuse-n mine si calda inima si buna,/ Ca reveneam sub alta forma, sa-mpodobesc si eu pamantul." g8z7224gi41bbb
Crinul este si un simbol al fanarii rapide, vazuta insa ca o stingere blanda in casa iubitei, pe bratele ei: "Cand far de veste-o mana pala, miscandu-si umbra pe gramada,/ Ca sub imboldul unei forte necunoscute si fatale,/ S-a-ntins vrajmasa sa ma franga - si-acuma, alb ca o zapada,/ Muream tihnit de-a doua oara in linistea odaii tale." Tema mortii florale se intalneste cu aceea a iubirii, intr-o metamorfoza ce atinge sublimul trairii erosului prin stingere blanda: "Muream din nou, dar cand trudita facandu-ti bratele cununa,/ A fost s-adormi zambind la mine, cu fata calma intre perne,/ Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat usor sub luna,/ in cautarea altei forme desavarsite si eterne."