Alaturi de Eugen Lovinescu si de George Calinescu, Camil Petrescu
(1894-1957) este una dintre marile constiinte literare ale
generatiei interbelice. Spirit nelinistit, de inalta intelectualitate,
receptiv la experientele literare ale vremii, Camil Petrescu
da la iveala o opera diversificata ca forma si specii literare,
dar unitara in tematica si continut, cuprinzand poezie, proza,
teatru, eseistica, filozofie, chiar note de jurnal si de calatorie:f6g296fz26lcj
Poezie:
"Versuri" (1923), scrise sub impresia primului
razboi mondial, incheiat de curand: "cultiva cu o mare
virtuozitate apocalipticul" si "teroarea de o primejdie
anonima", razboiul aparand "monstruos, universal,
hotarat de trambite divine" (G. Calinescu), idei reluate
in proza in romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboi"; tot aici tanarul Camil Petrescu
afirma dramatic: "Eu am vazut idei", tema fundamentala,
tratata si in drama "Jocul ielelor".
"Transcendentala" (1931), poezie filozofica,
in care fixeaza "imposibilitatea spiritului de a cunoaste
absolutul" (Eugen Lovinescu).
Romane:
"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"
(1930), "Patul lui Procust" (1933), "Un
om intre oameni" (trei volume, 1954-1957), in care
scriitorul face concesii ideologice si estetice noii oranduiri
instaurate, comunista.
Piese de teatru:
"Jocul ielelor" (1919), "Act venetian"
(1919), "Suflete tari" (1925), "Danton"
(1924-1925), "Mitica Popescu" (1926), "Mioara"
(1923) etc. Aduce o importanta contributie la dezvoltarea
dramei de idei in perioada interbelica.
Eseuri, studii si articole de critica literara,
estetica si filozofie:
"Teze si antiteze" (1936), "Modalitatea
estetica a teatrului" (1937), "Husserl — o
introducere in filosofia fenomenologica" (1938).
Un eseu-pamflet: "Eugen Lovinescu sub zodia seninatatii
imperturbabile" (1939).
Opera lui Camil Petrescu, oricat de diversificata ar parea aici,
"prezinta o exceptionala unitate, sub trei aspecte: al
problematicii, al spiritului polemic in care este
scrisa si al facturii artistice". Sub aspectul
problematicii, intalnim la Camil Petrescu o acuta drama a
intelectualului, inculcata atat in romanele sale, "Ultima
noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" si "Patul
lui Procust",
cat si in cele mai reusite piese de teatru, "Jocul ielelor",
"Suflete tari", "Danton", "Act venetian",
"Balcescu".
Eroii lui Camil Petrescu exprima impactul intelectualului cu
lumea inconjuratoare; ei sunt: student sarac, devenit apoi bogat,
casatorit din dragoste (Gheorghidiu), ziarist si poet (Ladima),
conducator politic (Balcescu, Danton), ostas (Pietro Gralla),
militant social si politic (Gelu
Ruscanu). Sunt insetati de absolut, absolutul in dragoste
(Stefan Gheorghidiu, Pietro Gralla, Andrei Pietraru), in
justitie (Gelu Ruscanu), in infaptuirea programelor politice
(Balcescu). Robespierre, din "Danton", este
un spirit mult prea geometric, judecand lumea din perspectiva
restransa a viziunii sale; in "Jocul ielelor",
Gelu Ruscanu se sinucide pentru ca nu se face dreptate si
criminalul, Sinesti, nu este pedepsit; in "Act venetian",
Pietro Gralla devine extrem de slab in momentul cand afla ca
sotia il insala cu un personaj marunt.
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi
Romanul "Ultima
noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" raspunde
tendintei moderniste promovate de cenaclul "Sburatorul",
condus de criticul literar Eugen Lovinescu, aceea de a se
trece, in literatura romana, de la romanul rural la romanul
citadin, intr-o necesitate de sincronizare cu spiritul
veacului, cu experientele literare europene. Camil Petrescu
insusi observa, intr-o dezbatere asupra romanului ("De
ce nu avem roman", 1927), ca e necesar ca literatura
sa impartaseasca o problematica mai profunda, drame mai puternice
decat temele provinciale si rurale ale literaturii anterioare:
"cu eroi care mananca trei saptamani cinci masline, care
fumeaza doi ani o tigara, cu carciuma din targusorul din munte
si gospodaria cu trei cotete a dascalului din Moldova nu se
poate face roman si nici literatura. Trebuie sa ai deci ca mediu
o societate in care problemele de constiinta sunt posibile."
Camil Petrescu va scrie deci un roman
citadin, cu o problematica acuta, vizand puternice
drame existentiale si de constiinta. Cele doua parti ale
romanului "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte
de razboi", redactate la persoana intai, pentru a le
spori nota de autenticitate, au fiecare cate o tema distincta.
Prima este radiografia unui sentiment, gelozia, cea
de-a doua relateaza experienta contactului nemijlocit cu
moartea pe front (o subtila corelatie intre eros si
thanatos, in care intalnirea cu moartea fortifica personajul
si il vindeca, in final, de dramele sentimentale). Partea a
doua este, de fapt, un jurnal de razboi (Ov. S. Crohmalniceanu
stabileste filiatii cu romanele lui Stendhal "Rosu si
negru" si "Armance", pentru trairile
erotice, si cu "Manastirea din Parma", cu personajul
Fabrice del Dongo, in batalia de la Waterloo, pentru viziunea
haotica asupra razboiului). Romanul lui Camil Petrescu exprima
un "dosar de experiente", este autentic prin
inserarea jurnalului in desfasurarea epica, vocea auctoriala
fiind la persoana intai, a personajului-narator, si substantial
prin descrierea prezentului mental. in structura narativa
sunt incluse tehnici celebre in epoca: de la Proust, procedeul
memoriei involuntare, presupunand reconstituirea unei secvente
existentiale trecute, si de la James Joyce fluxul constiintei.
Pe aceste arii tematice Camil Petrescu isi aplica experientele
literare si estetice pe care le incearca asupra romanului.
Acesta nu va mai fi factologie pura, simpla relatare de evenimente,
ca in romanul traditional, ci acuta analiza psihologica,
radiografiere a ecourilor pe care evenimentele le au in
constiinta personajului principal, Stefan Gheorghidiu. Acesta,
student la filozofie, este un intelectual superior, cu o sensibila
acuitate analitica, trecand prin filtrul ratiunii tot ceea ce
se intampla, refuzand sa traiasca altfel decat constient dramele
cotidiene. Ca si ceilalti intelectuali din operele camilpetresciene,
Gheorghidiu traverseaza drame de constiinta, cu o exasperanta
luciditate. De altfel, deviza scriitorului este: "Cata
luciditate, atata drama".
Subiectul romanului se organizeaza in jurul dramei de constiinta
a personajului principal, generata de incertitudinea in iubire.
Stefan Gheorghidiu este un student sarac, care traieste
din greu, impreuna cu surorile sale, din pensia modesta de vaduva
a mamei. Logodit cu o frumoasa colega de facultate, Ela, Gheorghidiu
amana nunta pana la obtinerea licentei, intrucat banii putini
nu-i ajung sa-si intretina o familie. Ela este si ea o fata
orfana, crescuta de 0 matusa. Gheorghidiu are doi unchi, unul
bogat si avar, Tache, altul binevoitor si glumet, Nae Gheorghidiu,
un cunoscut avocat si om politic. Desi nu-si agreeaza si nu-si
cultiva rudele, pe care le dispretuieste pentru preocuparile
lor mercantile, Stefan Gheorghidiu devine, spre surprinderea
tuturor, mostenitorul unchiului Tache, care-i lasa o avere considerabila,
incredintata spre administrare celui de-al doilea unchi, Nae
Gheorghidiu, in schimbul unei consistente rente lunare.
Eliberat astfel de grijile materiale, personajul se poate dedica
preocuparii sale favorite, filozofia, consacrandu-se in liniste
studiului. Stefan Gheorghidiu nu reuseste totusi sa-si castige
independenta si sa se izoleze in "turnul de fildes"
al eroilor lui Camil Petrescu. Gheorghidiu isi iubeste sotia,
dar aceasta este un produs al lumii din jur si, vrand-nevrand,
eroul trebuie sa participe la viata mondena, sa frecventeze
personaje cu preocupari meschine, sa faca excursii in grup,
sa se prefaca interesat de moda, de dans, de alte frivolitati
ce fac parte din sfera de existenta a sotiei sale.
Stefan Gheorghidiu este, in fond, un inadaptat superior,
care aplica dragostei si existentei propria viziune insetata
de ideal, un fel de pat al lui Procust care nu are contingenta
cu valoarea si cu realitatea personajului feminin. intre ideal
si realitate se instituie o evidenta disjunctie, intre cei doi
soti neexistand o comunicare sufleteasca autentica. Ela Gheorghidiu
este o femeie frumoasa, dar cat se poate de obisnuita, cu manifestari
de tandrete si de feminitate, copilaroasa, sensibila, alintata,
dar sub care se ascund suficienta, egoism si marginire. isi
urmeaza sotul la seminarii, ca nu cumva sa flirteze cu colegele,
desi nu are inclinatie pentru speculatiile intelectuale, fapt
vadit dintr-o antologica lectie de filozofie ce se desfasoara
in patul conjugal. Dragostea Elei are, astfel, un efect acaparator,
care tinde sa anihileze personalitatea lui Gheorghidiu. Drama
lui nu este de fapt a geloziei, ci a iubirii inselate,
a setei de certitudine. Personajul observa cu minutie comportarea
sotiei sale in societate, aparenta ei atractie pentru un om
de Iunie, Gregoriade, cu care crede ca Ela il insala. Sunt remarcabile
paginile de acuta observatie pe care le face Gheorghidiu asupra
acestui posibil cuplu amoros, sentimentul geloziei atingand
cote insuportabile.
in aceasta stare sufleteasca de incertitudine, la intrarea Romaniei
in primul razboi mondial, eroul este mobilizat si participa
la luptele din zona Rucar-Bran si de pe Valea Prahovei, facand
observatii asupra dramei razboiului; el traieste experienta
majora a acestuia, putand sa o compare cu proportiile exacte
ale dramei sale sentimentale, pentru care, la un moment
dat, era in stare sa dezerteze de pe front. in final, se desparte
de Ela, lasandu-i intreaga avere.
Dincolo de aceasta intensa drama de constiinta, se deruleaza
realitatea obiectiva, cu bine cunoscutele teme, unele
chiar de origine balzaciana: mostenirea (unchiul Tache
este avar, ursuz, batran, mostenirea trezeste invidii si dispute),
arivismul (Nae Gheorghidiu, imbogatit prin zestre, este
un fel de Stanica Ratiu din "Enigma Otiliei", de
George. Calinescu), radiografierea mediilor citadine si mondene
etc.
Cauza principala a dramei lui Gheorghidiu provine din situarea
meditatiei sale filozofice intr-un spatiu al inadecvarii, ilustrat
prin doua metafore esentiale ale intregii opere a lui Camil
Petrescu: jocul ielelor, exprimand tentatia absolutului,
si patul lui Procust, simbol al limitarii, al constrangerii
realului sa se supuna iluziei. Rezultatul conjugarii acestor
doua intentii contradictorii este ca, in ciuda framantarilor
sale interioare, chiar daca este un filozof, Gheorghidiu nu
poate depasi stadiul teoriilor si al iluziilor, crezand, in
mod aproape schopenhauerian, ca lumea se modeleaza dupa vointa
si reprezentarea lui. Nefiind insa un personaj divin,
ci dimpotriva, un simplu muritor, la fel ca unchiul sau, deposedat,
prin moarte, de toata averea, obtinuta fara ca el sa-si dea
seama cum, Gheorghidiu ramane, in cele din urma, un ratat.
in acest univers simetric, fiecare personaj traieste in
cuburile de sticla ale propriilor iluzii, uitand de utopia
existentei lor fictive, subiective. De aceea, posibilitatea
de comunicare dispare si caracterele vor fi inghitite de himerele
personale. La fel ca in orice roman realist, cum existenta biologica
nu transpare prea mult, trebuie sa ne intoarcem la analiza psihologica.
Personajele nu sunt scrutate decat prin prisma trairilor intense,
nu a preschimbarilor fiziologice. Ele par a fi suspendate, entitati
ce nu au altceva de facut decat disectia propriului suflet.
in primul rand, Gheorghidiu proiecteaza iluziile sale procustiene
asupra propriei sotii. Obtinerea absolutului in iubire, printr-o
imperfecta reiterare a mitului lui Pygmalion, urmeaza,
dupa Gheorghidiu, algoritmi, scheme, o serie de procese
definitorii: el incearca sa-si ridice sotia la nivelul abstractiunilor
sale teoretice, ii tine lectii de filozofie, raporteaza povestea
lor de dragoste la proportiile marilor evenimente. De remarcat
este si conceptia metafizica asupra lumii, redata prin intermediul
unei parabole despre un student la filozofie, venit de la Oxford,
detestat de tatal sau, dupa ce afirmase ca totul, masa, vinul,
inclusiv tatal sunt o creatie a simturilor sale. Discutia despre
filozofii rationalisti, Toma d Aquino, Sfantul Anselm, despre
episcopul Berkeley, Francis si Roger Bacon, despre empiristi,
se desfasoara in patul conjugal. Prin opozitie cu eroul principal,
capitanul Corabu, crescut la tara, un personaj rural, concepe
dragostea in maniera realista, mai mult burgheza, a unei rigiditati
de inceput de secol: cei doi companioni trebuie sa se respecte
unul pe celalalt si sa traiasca intr-o liniste monahala. Or,
Gheorghidiu, care este o fire nelinistita, hipersensibila, omul
care "a vazut idei", marcat de "jocul ielelor",
nu poate percepe aceasta dimensionalitate straina. De aceea,
in finalul romanului, crede ca si despartirea a doi oameni legati
mult timp de sentimente puternice trebuie sa fie spectaculoasa,
nemaipomenita.
Dragostea lui Gheorghidiu este plina de peripetii: un caracter
ca al lui, vulcanic, poate gasi ceva suspect in fiecare dintre
gesturile pe care le face sotia sa: "imi petreceam timpul
spionandu-i prieteniile, urmarind-o, facand probleme insolubile
din interpretarea unui gest, din nuanta unei rochii si din informarea
laturalnica despre cine stie ce vizita la vreuna din matusile
ei". Evenimentele vietii celor doi urmeaza cai putin obisnuite:
ei se plimba la nesfarsit prin locurile pustii ale Capitalei,
participa la sindrofii din ce in ce mai dese, in care se amplifica
orice amanunt, chiar pregatirea unei mese dobandind proportiile
unui festin cosmic. Ela are, in manifestarile banale, cotidiene,
un entuziasm deosebit: chiar discutia cu unchiul Tache, in care
este pusa in miza mostenirea, i se pare tinerei femei un amuzament.
Cu toate acestea, felul ei de gandire este sofist: ea intreaba,
deliberat, cine 1-a creat pe Dumnezeu, confundand in felul acesta
Creatorul si Creatia. .Toate aceste detalii comportamentale,
observate si analizate cu minutie, alimenteaza sentimentul de
gelozie al personajului, care sporeste pe tot parcursul romanului.
Gelozia ajunge la paroxism in mai multe momente, intr-o excursie,
redata in cateva pagini magistrale, sau, ultima data, cand Stefan
Gheorghidiu se afla pe front si asista la o discutie la popota
despre fidelitate, hptarandu-se brusc sa-i redea Elei "tot
trecutul" si libertatea, asa cum o concepe ea. Ca regula,
gelozia apartine personajelor turmentate de real, traind
obsesiv fiecare clipa, pentru care coordonatele vietii
penduleaza intre iubire si moarte, intre doi
poli, reprezentati de razboiul mai subtil al sentimentelor,
de gelozie, dar si de razboiul adevarat, in care
moartea este conditia dominanta.
Drama lui Gheorghidiu se acutizeaza si in raport cu celelalte
personaje. Cei bogati sunt analizati de el cu un teribil spirit
critic: "De cele mai multe ori, parintele, care lasa avere
copiilor, le transmite si calitatile prin care a facut averea:
un obraz mai gros, un stomac in stare sa digere si oua clocite,
ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei...".
Lumea in care patrunde Gheorghidiu este bazata, prin excelenta,
pe fiziologia banului: cei fara avere nu supravietuiesc sau
asteapta sa mosteneasca averea de la cei ce o poseda. Nae Gheorghidiu
este un astfel de personaj, un arivist care face tot ce este
posibil pentru a pune mana pe averea unchiului Tache. Dar lumea
nu consta, in multidimensionalitatea ei, numai in legea banului:
cei prinsi intr-o astfel de sfera sunt bantuiti de nevoi primare,
nu duc decat o viata larvara si moartea nu va intarzia sa-si
faca aparitia. Produsele unei astfel de lumi sunt snobii, personaje
artificiale, care isi ascund golul interior printr-o serie nesfarsita
de banchete, de excursii si de receptii. Dupa moartea unui astfel
de exemplar, se va intampla mereu acelasi lucru: mostenitorii
ii vor lua averea si totul se reia de la capat. Unchiul Tache
are, prin intalnirea cu Stefan Gheorghidiu, aceasta revelatie
finala, care-i confera iesirea din acest cerc vicios, si ii
lasa lui toata averea, fapt pe care Nae, celalalt unchi, avocat
de profesie, indeletnicindu-se si cu politica, nu-1 poate intelege.
Nae Gheorghidiu este personajul terestru, aplatizat, prabusit
la acest nivel, care se injoseste pentru obtinerea unei averi
cat mai mari, a unei pozitii politice cat mai importante, pentru
conservarea propriei sale fiinte, nu atat in sens biologic,
cat al puterii acumulate. El este, in toate actele sale, un
personaj detestabil, fiecare dintre pasii sai conducand
spre implinirea acestui scop: se casatoreste cu o femeie urata
numai pentru banii ei, devenind la randu-i urat, se comporta
servil fata de cei cu o mare avere, pentru a dobandi si el o
parte insemnata, iar, cand acest lucru nu se intampla, ramane
bulversat, nu mai intelege nimic.
De fapt, toate rubedeniile lui Gheorghidiu se dovedesc la fel
de oarbe in incercarea de a pune mana pe o parte a averii lasate
de unchiul Tache. Este, aceasta, alta latura a vesnicei lupte
pentru existenta, tot un fel de razboi, cu actiuni
estompate de conveniente si de false dovezi de politete. Lumea
devine, pentru Gheorghidiu, un mediu ostil, in care toti
ceilalti se comporta cu perfidie, in cele din urma cu josnicie.
Tema aceasta, homo hominis lupus, este universala: scarbit
de propria sa inconsistenta existentiala, in care zilele trec
foarte repede, omul incearca sa compenseze toate acestea cu
o trecatoare glorie, data fie de bani, fie de pozitia sociala:
"Lupul crede sincer ca mielul ii tulbura apa, si despotul,
care ucide mii de oameni, o face pentru ca e sincer convins
ca altfel va fi ucis el". Depersonalizarea pe care o sufera
toti cei din jurul lui Gheorghidiu ii transforma in simple manechine,
de un egoism feroce, fara o filozofie adanca de viata, dar pragmatici,
pragmatism in care capacitatea de a distinge binele de rau,
moralul de imoral devine inutila.
Gheorghidiu traieste intr-o astfel de lume, devenita deodata
straina, alunecoasa, vag periculoasa. Un singur pas gresit
si totul se naruie. Regulile sunt foarte simple, facute parca
dupa cele ale junglei: intr-o astfel de lume, fiecare trebuie
sa lupte pe cont propriu, pentru simplul motiv ca toti ceilalti
ii sunt dusmani. Ceea ce observa cu uimire Stefan Gheorghidiu
este ca si sotia sa participa, cu insufletire, la acest proces
de imburghezire, de instrainare fata de adevaratele valori umane,
pe care o genereaza dependenta de bani. Spiritul burghez este
aici supus unei critici nimicitoare: banul este o excrescenta
monstruoasa, indispensabila insa intr-o societate meschina,
asa cum o prezinta Camil Petrescu. Iar ceea ce nu pricepe profesorul
de filozofie este ca el nu poate schimba aceasta matrice,
pentru ca lucrurile au fost statornicite cu mult timp in
urma, ca istoria este facuta de camatari nemilosi, care declanseaza,
in functie de interesele lor, razboaie distrugatoare, ca dincolo
de aceasta realitate necrutatoare nu mai este nimic: el insusi
nu va sti ca fabrica lui de metalurgie furnizeaza arama nemtilor,
pentru a fabrica proiectile folosite impotriva armatei romane.
Eroul ar vrea sa traiasca la marginea lumii, dar nu are puterea
personajelor mitice, ramanand, pana in momentul experientei
directe a razboiului si a vizualizarii mortii, un visator.
Prinse intr-un mecanism ineluctabil, urmand de legi situate
deasupra lor, celelalte personaje ale romanului se comporta
in virtutea unei predestinari pedestre, a instinctelor
acaparatoare: deputatul Nae, "latrator si demagog"
("Nene Tache, de ce sa intram, cand putem avea Ardealul
fara razboi? [...] De altfel, eu am incredere in steaua Romaniei"),
incearca sa puna mana pe o fabrica de metalurgie, pentru a scoate
si mai multi bani, nevasta lui Gheorghidiu chiar ajunge sa fie
din ce in ce mai interesata de afaceri, devenite singurul scop
al vietii sale. Nae isi urmareste interesele pana in panzele
albe: toate actiunile sale sunt calculate indelung, iar cei
cazuti in capcana devin victime usoare, cum este si cazul unui
rival, Lumanararu, ajuns servitor de ocazie, dupa ce gresise,
in urma unei manevre copilaresti, intrarea in productie a unei
fabrici de metalurgie castigate la licitatie. intr-o astfel
de lume, in care fiecare urmeaza o stricta ierarhie ("Ma,
oala de noapte a lui Bratianu o duce conu Alecu, eu i-o duc
pe-a lui conu Alecu, si tu, daca vii in partid, o s-o duci pe-a
mea"), sunt permise toate gesturile, iar femeile frumoase
sunt folosite pentru a capta bunavointa celor sus-pusi.
Lumea economicului pur este populata de personaje ciudate:
afacerile sunt facute de oameni care nu se pricep deloc la ele,
totul parand o loterie, in care poti sa castigi, dar sa si pierzi.
Lumanararu este un astfel de exemplu: el facuse avere cu o fabrica
de lumanari, devenita rentabila, si mai detinuse o tipografie
si chiar o editura. Nepriceperea oamenilor este generala; fiecare
parvenit crede ca stie ceva, dar in fapt se dovedeste un imitator
prost. Mai tarziu, Stefan Gheorghidiu afla ca Lumanararu, multimilionarul,
este un om fara carte, care nu stie nici macar sa citeasca.
Pana si razboiul este facut de nonprofesionisti, numai ca, aici,
cei care pierd nu mai pot insela pe nimeni, pierd pentru totdeauna.
Sentimentele sunt si ele judecate, puse in balanta, adaptate
patului lui Procust, analizate dupa canoane prestabilite.
Intr-o astfel de lume corupta, sentimentele de bunatate sunt
inabusite cu repulsie, iar lucrurile nu se pot misca decat foarte
incet. Scriitorul descrie lumea aglomerata a ministerelor in
care toti sunt obligati sa astepte, "batrani uscati, femei
tinere, cucoane grase si mustacioase, domni cu infatisare respectabila...",
intr-o temporizare a existentei specifica lumii burgheze. Aici
e surprinsa o intreaga fauna umana, una si mereu aceeasi: intr-o
viziune generala toti par a fi pensionari, asteptand vremuri
mai bune. Ministrii insisi se comporta dupa o schema umana relativ
obisnuita, nefacand decat sa-i oblige pe ceilalti sa astepte.
Ministrul la care apeleaza Gheorghidiu este un provincial:
pana si acasa este cautat de o multime de lume, parlamentari,
ziaristi, oameni de afaceri, care incearca sa afle ce se mai
intampla in alte parti ale lumii. Lumea ca ansamblu se satureaza,
devine provinciala, stationara. Pentru ca singurul scop
declarat al tuturor celor de aici este de a castiga o paine
sau de a face un act, un gest, un efort prin care sa-si asigure
o ascendenta asupra celorlalti. Pana si conflictele stiintifice
se rezolva prin metode originale: in loc sa raspunda la o polemica
stiintifica, unul dintre savantii locali il asediaza pe oponentul
sau, astfel incat acesta cedeaza printr-o epuizare datorata
lipsei de hrana. Cum aceasta lume i se pare lui Gheorghidiu
bizara, el ii paraseste mediul pestrit si bulversant.
Un alt tip de personaj explicitat de Camil Petrescu este imbecilul,
cel ce nu reuseste sa faca decat declaratii furtunoase,
avand menirea de a atrage publicul, de a-1 face curios, chiar
daca valoarea de adevar a acestor declaratii este nula. Idiotul
perfect crede ca razboiul se poate castiga cu mainile goale,
ca este suficienta numai prezenta soldatului roman pe campul
de lupta pentru ca armatele straine sa se teama si sa fuga din
fata lui. Acesta nu este singular: idioti sunt toti, parlamentari,
politicieni, corupti, semnatari care asteapta printr-un cabinet
de minister. Ei nu isi pot invinge banalitatea gandirii, potrivit
careia lucrurile sunt fie albe, fie negre. Lipsit de o analiza
profunda a lumii este si Gheorghidiu, prins in vartejul dragostei
sale, tulburat ori de cate ori femeia iubita nu se mai intoarce
la timp acasa.
in jurnalul de front, grija pentru detaliu exprima consecventa
programatica a scriitorului anticalofil, preocupat de absenta
oricaror implicatii stilistice, apreciind compozitia amorfa,
la fel ca Proust, in "A Ia recherche du temps perdu"
("in cautarea timpului pierdut"). Lumea discuta,
fara sa cunoasca fenomenul, despre flagelul razboiului: "-
Domnule, romanii e destepti... Ti-o spun eu... - Pai
bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intram? Ca eu nu cred
ce sustin unii, ca nu suntem pregatiti... - Ce pregatire, domnule?
Ce pregatire?... Ca ma omori cu zile. Ce sa te mai pregatesti?
- N-avem tunuri ... cine stie? N-ai tunuri?... Ce nevoie ai
de tunuri, domnule?... de asta are nevoie neamtul si frantuzul,
ca sunt crescuti in puf... Dumneata stii cum e romanul, domnule?
Nadejdea lui e baioneta... Ca o vara pana in prasele... Si daca
se rupe, da cu patul armei". Stilul anticalofil este,
in acelasi timp, adecvat viziunii demitizante pe care Camil
Petrescu o aplica razboiului. Oamenii aflati pe campurile de
lupta sunt coborati de la stadiul de erou, specific epopeilor
vechi, din sferele luptei legendare, dusa pana la capat, la
acela de simpli muritori, incapabili sa reziste unei banale
dureri de burta, cu atat mai putin unei conflagratii moderne.
Razboiul este purtat de armata romana cu o tehnica rudimentara,
cum se observa din primele capitole ale partii a doua: santurile
de aparare sunt niste transee pline cu apa, in fata lor fiind
plasate fortificatii ridicole, gen gura de lup. Chiar ofiterii
au adanci metehne de provincial: ei isi aduc si furculite de
acasa, fiind extrem de grijulii pentru a nu le pierde, discutiile
de la popota se desfasoara dupa ritualuri ad-hoc, ofiterii vorbind
sfatosi ca niste pensionari despre evenimente din capitala,
intr-o lumina bolnavicioasa, data de o anemica lampa cu gaz.
in acest cadru general, luptatorii nu sunt decat burghezi transplantati
intr-un mediu impropriu, fara afinitati cu o astfel de incercare
dura. Cu toate acestea, spectacolul real al razboiului este
terifiant, cu "mii de cadavre culcate in gramezi, ca lemnele
in depozit". Din punctul de vedere al tehnicii folosite
insa, "razboiul nu e prea grozav": "pentru soldatul
din prima linie nu exista «lupta uriasa» sau «lupta
neinsemnata». Soldatului ii este indiferent daca moartea
il surprinde «intr-o lupta cu mii de obuze» sau
cand sta de paza", pentru ca moartea este un fenomen irepetabil
si ireversibil. Exploziile se succed, taie respiratia, determina
convulsii epileptice soldatilor, bucurosi dupa lupta ca au scapat
cu viata. Totul devine un joc al norocului, pentnuca unei lovituri
directe nu ii rezista nimeni. Numele unor ofiteri apar temporar
in planul romanului, Orisan, maiorul Dolescu, Floroiu, parca
pentru a arata provizoratul vietii individului in caz de razboi:
ei sunt oameni care pot disparea repede, asa cum se intampla
cu "ungurul ce trasese in mine" (in Gheorghidiu),
"cu mustata mica, aspra, gura mica, groasa, ochii mici
si umerii obrajilor iesiti", bun tragator. Colonelul e
batran, urcusul pe o panta il istoveste la culme, iar Gheorghidiu
striga: "- Coltu, inainte, Niculae, fuga, nu sta!".
Ideea de razboi neserios, stendhaliana, unde oamenii
pot muri totusi, este sugerata de Orisan: "- Ca n-a fost
serios, o arata si faptul ca rtoi ne-am miscat ca o turma! N^a
fost camp de lupta! Un camp de lupta modern face impresia ca
e desert!". Ambuscadele din apropiere de pasul Branului
se succed impersonal, iar adversarii nu se vad la fata, sunt
doar niste "soldatei de plumb", ce pot fi scosi de
pe scena de un impersonal atacant sau strateg. "Gluma"
razboiului consta in nepregatirea totala a oamenilor pentru
el: cei ce pot muri nu au ce cauta pe frontul de lupta.
Pentru Stefan Gheorghidiu, razboiul rezolva toate problemele
cu care se confrunta: gelozia pe care o are fata de usuratica
femeie cu care este casatorit, inutilitatea vietii sale de om
al inaltei societati. El chiar va fugi de pe front pentru a
descoperi adevarul, cil gandul de a se intoarce reconfortat;
adica, dintr-un anumit punct de vedere, dezerteaza, dar este
iertat. Prin toate acestea, ratand atat dragostea, cat si razboiul,
Gheorghidiu este unul dintre intelectualii ratati ai epocii
interbelice, incapabili sa-si realizeze propriile iluzii,
traind in fantasmele propriului turn de fildes. El nu
are elanul vital, promovat, de pilda, de Henri Bergson,
pe care Camil Petrescu il frecventeaza, si de aceea esueaza
intr-o dragoste pentru o femeie ce se va dovedi la fel ca
toate celelalte, greseala capitala pentru un om indragostit
de ideal. Iar averea nu-1 ajuta sa-si depaseasca limitele
existentiale.
Dincolo de a fi o drama a intelectualului care nu intelege lumea
in care traieste, romanul este o cronica a deriziunii: nici
un personaj nu are autenticitatea umana pe care o visa romancierul,
nici Nae Gheorghidiu, care ajunge probabil din intamplare deputat,
nici superiorii rezervisti, care isi gasesc mai bine locul in
oras, in posturi insignifiante. Personajele principale ..ufca
si ele acest proces de aplatizare, de scufundare, dupa drama
traita, in lumea comuna, perfect anonima si anodina. Pierzandu-si
treptat farmecul deosebit, nemaiiesind in evidenta, sotia lui
Gheorghidiu, o femeie supusa si ea degradarii biologice, efectelor
timpului, devine o doamna Bovary, in cautare de bucurii
minore si de aventuri facile. Romanul se incheie cu aceasta
constatare trista: "- A... pentru asta? Ce-a gasit la ea,
draga? Sa ucida pentru ea... nu mai putea gasi alta la fel?"
Stefan Gheorghidiu ramane astfel un "cavaler" degradat,
care se duce la razboi din sete de cunoastere, normalizat
in cele din urma de monstrul distruetiei universale.
Problema dezbatuta in acest scurt capitol este a unei povesti
de dragoste care se soldeaza tragic: "Un barbat din asa-zisa
societate buna si-a ucis nevasta necredincioasa si a fost absolvit
de vina de catre judecatorii lui." Cei care discuta acest
caz, in interiorul batalionului, sunt capitanul Dimiu, neconformist,
care nu poarta chipiu frantuzesc, dupa moda ofiterilor mai tineri,
ci modelul "Carol I", capitanul Floroiu, "putintel,
delicat si cu fata blond-sters" si Corabu.
Capitanul Dimiu sustine teza de bun simt, dupa care o femeie
nu trebuie sa devina nevasta, "daca-i arde de altele".
insa el l-ar fi achitat pe cel in cauza daca ar fi fost, la
fel, jurat, aplicand, in felul acesta, legea talionului. Capitanul
Corabu este, insa, neinduplecat: apartinand justitiei germane,
el se contrazice: "- Cu ce drept, sa ucizi o femeie care
nu te mai iubeste? N-ai decat sa te desparti. Dragostea-i frumoasa
tocmai pentru ca nu poate cunoaste nici o silnicie." Nici
capitanul Floroiu nu este de alta parere: "- Cum poti sa
ai cruzimea sa siluiesti sufletul unei femei?"
Ambele atitudini, atat a lui Corabu, cat si a capitanului Floroiu,
sunt deplasate: femeia casatorita care insala comite un adulter,
iar acesta se constituie intr-o incalcare a poruncilor Decalogului.
Pentru Stefan Gheorghidiu intreaga discutie este o mise en
abime a povestii sale de dragoste, atingand puncte dureroase
ale intensului sau zbucium launtric. De aceea intervine in discutie
printr-un gest nervos, atragand atentia tuturor: "— Discutia
dumneavoastra e copilaroasa si primara. Nu cunoasteti nimic
din psihologia dragostei." Gheorghidiu e de parere ca "O
iubire mare e mai curand un proces de autosugestie... Trebuie
timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai
multe ori te obisnuiesti, greu, la inceput sa-ti placa femeia
fara care mai tarziu nu mai poti trai. Iubesti intai din mila,
din indatorire, din duiosie."
Personajul asaza femeia ideala in centrul lumii sale: planurile
de viitor se fac in functie de preferintele ei si toate elementele
lumii materiale se structureaza monadic in jurul ei, slujind
pe deplin marea, absoluta iubire: "iti construiesti casa
pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, iti fixezi
deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor
pana la moarte sunt facute pentru doi insi."
Stefan Gheorghidiu repune in valoare, intr-un mod discret, mitul
androginului: "Shylock n-a avut curajul sa taie din spatele
unui om exact livra de carne la care avea dreptul, caci stia
ca asta nu se poate. Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza
sentimentala, care e iubirea, poate sa-si ia inapoi numai partea
care pe care a adus-o ea fara sa faca restului. Nici un doctor
nu are curajul sa desparta corpurile celor nascuti uniti, caci
le-ar ucide." in cazul unei iubiri mari, daca unul din
amanti depaseste proba imposibilului, celalalt se sinucide.
Se observa acronia implicita a textului, derivata din
tehnicile narative moderne, memoria involuntara a lui Marcel
Proust si fluxul constiintei al lui James Joyce.
Pentru Stefan Gheorghidiu, facilitatea relatiilor mondene degradate
ale lumii suspuse i se pare stranie: "Cea mai mare surpriza
a fost pentru mine ca nevasta-mea insasi, foarte ascultata din
cauza frumusetii ei, si a carei participare constituia un fel
de motiv de succes pentru excursie, era aceea care a deranjat
de doua ori pe toata lumea, ca sa izbuteasca sa-1 aiba in masina
noastra pe G., dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani inainte."
Protagonistul surprinde gesturile deplasate ale Elei, surasurile
si impresiile pe care si le schimba cei doi, intimitatea conjugala
deranjata de o a treia persoana, de "un dezagreabil intrus".
Atractia Elei pentru intrusul care inceteaza sa mai fie intrus
este totala: "Pe drum, nevasta-mea n-a trait decat prezenta
lui. Toate comentariile le-a facut numai pentru el sau cu el."
Chiar evenimentele neinsemnate sunt prilejuri pentru cate un
"A! care pornea insa din toata intimitatea ei de femeie
si vrea sa spuie cu totul altceva decat spunea." Imaginea
Elei este plina de vitalitate, de energie: "Rezemata de
noi doi, nevasta-mea era de o voie buna primavaratica. Bratul
stang ii era petrecut peste bratul meu, drept in fata, de i-1
simteam, de la cot pana sus la incheietura omoplatului, si in
acelasi timp ii simteam toata talia, parca si cu viata organelor
din ea, cum poate se simte seva, in copaci...".
Gelozia lui Gheorghidiu revine puternic cand este incartiruit
pe front: discutia se realizeaza pe intuneric, cu colonelul
"pe care l-am vazut tragand din tigara, in para rosiatica...".
Colonelul ii spune ca Grigoriade vine cate doua-trei zile in
Campulung, apoi pleaca. Gheorghidiu incearca sa scape de banuieli:
"Dupa socotelile mele, eram cam la vreo treizeci de kilometri
de Campulung. Pe jos, alergand, ii puteam face in trei ore."
Grigoriade are "o trecere nebuna la femei", "e
un tacam". Vulgaritatea acestui personaj se traduce prin
infatuarea lui, de altfel de remarcat in mediul citadin.
Idealul de existenta al personajului este pe larg conturat in
comentariul principal. El consta intr-o refugiere intr-un "turn
de fildes" al speculatiei filozofice si al idealului absolut,
care ii genereaza drama existentiala. Idealul sau este utopia
care il protejeaza de universul ostil inconjurator, prin
iluzia ca a descoperit o fiinta feminina ce se apropie de perfectiune,
o femeie superioara, interesata de filozofie, de stiintele spiritului.
Este idealul absolutului in iubire si al reiterarii mitului
Iui Pygmalion. Pana la urma, Ela se dovedeste o fiinta mediocra,
la fel ca alte femei, coborand in prozaic zbuciumul sufletesc
al lui Gheorghidiu. h1c842hv79vtc
"Experienta definitiva" reprezinta drama traita cu
maxima luciditate de Stefan Gheorghidiu. Prin fragmentele din
acest manual, aceasta ia insa amploarea unei drame existentiale,
ca in poezia lui Eminescu, generata de insignifianta fiintei
umane limitate, efemere, in raport cu "infinitul lumii".
Personajul este, prin formatie, filozof si tinde sa adapteze
realitatea la conceptele filozofice inalte, proces in care incearca
o vreme sa o atraga, prin inaltare sufleteasca si intelectuala,
si pe Ela. Dupa cum se stie, spatiul real corespunde timpului
profan, care este "liniar si ireversibil". in el,
orice experienta sta sub semnul unui tragism imanent, este fara
intoarcere: moartea nu este urmata de reinviere, imbatranirea
de intinerire. in cazul lui Gheorghidiu, naruirea iluziilor
vine in mod concret tocmai din premisele false de la care
a pornit: femeia ideala careia incearca sa-i dea fiinta, ca
miticei Galateea, nu exista; ea este numai un fals reflex al
arhetipului perfect din vremurile de odinioara. Astfel,
coincidenta dintre eul individual si infinitul lumii nu este
posibila si, prin urmare, nici "putinta de realizare sufleteasca",
de participare, in sens filozofic, a eului la marele Tot. Secventa
din capitolul "Ne-a acoperit pamantul Iui Dumnezeu"
prezinta o scena de razboi din care lipseste orice gest
eroic. Bombardamentul nesfarsit, ca un cosmar, toaca nervii
combatantilor: "Interminabilul bombardament a sfaramat
toate resorturile din mine." Razboiul nu se desfasoara
la modul eroic, pentru ca luptatorii se simt intimidati de focurile
de baraj, nemtii putand eventual avansa, avand o posibila ocazie
de a-i prinde pe oameni. Chiar in focul luptelor, al stresului
generat de razboi, ocupatiile oamenilor sunt cele obisnuite:
"Tudor Popescu fumeaza un chistoc galbui, tinandu-1 iscusit
intre aratator si degetul cel gros, cu ochi absenti, caci e
ganditor...". Drama personajului principal continua insa
chiar in mijlocul acestui infern, Gheorghidiu fiind preocupat
de o adevarata problema interioara, aceea a inferioritatii in
fata celorlalti pe care i-o releva mai puternic razboiul: "sunt
inferior celor de varsta mea?", "altul in locul meu
s-ar fi purtat mai demn?". Problema de constiinta pe care
si-o pune Gheoghidiu este ca nu si-a adunat soldatii morti de
pe coasta: "in sat nu tragea artileria, si Popescu nu trecea
prin incercarile prin care treceam eu, e adevarat, dar poate
ca ar fi trebuit totusi sa adun ranitii...". Obsesia se
amplifica, extinsa la nivelul intregii etnii a romanilor: "Sunt
dintr-un neam inferior? Ce as fi facut daca as fi fost la Verdun,
sau daca as fi fost pe Somme, in uraganul de obuze unde trag
mii de tunuri odata? E aceasta inferioritate de rasa? Ei nu
sunt din carne si nervi ca si noi?".
Relatia cuplului la Camil Petrescu tine de o legitate a firii:
"cumperi mobila pe care a ales-o ea, iti fixezi deprinderile
cum le-a dorit ea". in "Diagonalele unui testament",
se prezinta modul in care se fac afaceri si, chiar daca
acestea nu depasesc gradul unui anume amatorism, temporalitatea
trebuie strict respectata: "- Nu trebuie sa pierzi nici
o zi. Daca mai afla si altii de depozit? Hei, baiete, cum crezi
tu ca se mananca o paine in tara romaneasca?" La n5k2110nf56hdd
minister, la fel ca in scurtele povestiri ale lui Cehov, asteapta
doar oamenii care cersesc cativa poli de pe la autoritati. Concluzia
privitoare la gradul de saracire a lumii este aspra: "Tara
a graului si a foamei cronice in trecut, traieste si acum sub
obsesia painii, care eclipseaza oricare alte preocupari ale
constiintei, orice drame in zona superioara. Tragediile sunt
aci in gradul «luptei pentru existenta», caci viata
e infinit mai usoara ca in Apus [...], e neinchipuit de grea
pentru oamenii de merit."
in capitolul "E tot filozofie...", autorul
prezinta spectacolul degradarii treptate a cuplului Stefan Gheorghidiu-Ela.
Factorul dizolvant il constituie "excursiile «in
banda»" cu masinile, la Odobesti, de o rara promiscuitate
morala. O astfel de excursie se dovedeste un esec, iar pentru
Gheorghidiu incepe procesul invers al modelarii fiintei iubite,
imaginea ei destramandu-se in mii de cioburi: "Printr-o
ironie dureroasa, eu descopeream acum, treptat, sub o madona
crezuta autentica, originalul: un peisaj si un cap strain si
vulgar." Capitolul "Asta-i rochia albastra"
aduce aminte de viziunea samanatorista asupra razboiului,
printr-o interventie de fanfaron a domnului Predescu: "-
N-ai tunuri? da intra-n razboi, domnule, si-ti da frantuzul
cate tunuri vrei: vrei o mie? iti da o mie... vrei zece mii,
iti da zece mii... Si ridica bratele, apoi le lasa sa cada,
uimit si dezgustat. Dar de asta e vorba acum...? Ce nevoie ai
de tunuri, domnule? [...] Dumneata stii cum e romanul, domnule?
Nadejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, intelegi dumneata?
Ca o vara pana si in praselc.si daca se rupe, da cu patul armei...".
in capitolul "intaia noapte de razboi", razboiul
este comparat cu cel din carti: "De patruzeci de ani n-a
mai fost razboi, cartile de citire s-au oprit la pagina de la
77 si acum eu deschid focul." Razboiul este nemilos, pentru
ca el implica trairea printre "focuri de infanterie, prin
lupte de baioneta, prin sute de explozii de obuze". Tacerea
cuprinde intregul univers: "E singura in tot cuprinsul
lumii. E originara ca intaiul om pe pamant si nu o voi uita
pana la sfarsitul vietii, niciodata. Pare o morisca mare...".
in "Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu", razboiul
devine o "halucinatie de foc si de traznete". Natura
se trezeste la viata la fel ca inainte: "Zorile, din viorii,
devenisera albicioase, iar norisorii de la rasarit iluminati
din dos si tiviti cu aur". Oamenii stau lungiti la doi
pasi unul de altul. in "Neue Freie Presse" se citesc
titluri de tipul "Scene de groaza la Turtucaia - Douazeci
si cinci de mii de prizonieri - Bucurestii amenintati - Armata
noastra trece ca un tavalug de fier - Telegrame catre Mackensen
- Wer kann Rumanien retten?". Peste masa de soldati
cade o salva de obuze, iar acestia se imprastie in toate partile,
risipiti prin trombe de pamant: "Dupa ce trombele de pamant
negru si fum se risipesc ii vezi cenusii, lungiti ici colo...".
Obuzele nemtesti, de data aceasta, cad intr-o cadenta de nesuportat:
"Fata de cele austriece, obuzele acestea, pe care le banuiesc
nemtesti, sunt de neasemanat. Trebuie sa fie de 105 sau 150,
jumatate fuzante si jumatate percutante...". d2k2810dq67fvr
Razboiul in genere este crud, determinand moartea individuala,
indiferent ca sfarsitul vine de la o arma sofisticata sau de
la o sageata trasa de un bastinas. Senzatiile participantului
la razboi, cum reies din text, sunt terifiante: el este cuprins
de o "convulsie epileptica", rasuflarea i se injumatateste,
urechea prinde un "vajait scurt", exploziile bombelor
il acopera de praf. Dar faptul ca ele mai pot fi auzite il determina
sa creada, in tumultul extraordinar, ca este inca viu. Luptele
sunt duse de neofiti, de soldati fara experienta, de rezervisti
cu vieti asezate, fara prea mari suisuri si coborasuri in viata,
care nu pot sa fie decat luptatori nepriceputi, intrati fara
voie in acest tavalug al razboiului. Din spaima fireasca a mortii,
reactiile lor sunt pur fiziologice, intense, uneori paroxistice,
expresie a unei perceptii maladive a propriei fiinte, textul
cuprinzand referiri la unele dintre cele mai cumplite boli,
tetanosul si convulsia epileptica. Scena nu mai cuprinde nimic
din eroismul legendar al bataliilor trecutului, fiinta umana
fiind cutremurata de spaima in fata mortii. Auzul este simtul
cel mai solicitat, cel mai puternic agresat, in acelasi timp
existenta lui fiind dovada ca personajul inca mai traieste,
strivit de uraganul razboiului, ingropat in pamantul exploziilor.
intr-o scena de lupta in plina si dramatica desfasurare, verbele
sunt partile de vorbire dominante. Unele sunt aproape impersonale,
operand dincolo de fiinta umana, vizand o anume precizie si
ritmicitate a tehnicii de distrugere: "Exploziile se succed
organizat." Celelalte verbe transcriu reactii umane in
fata urgiei razboiului, convulsii ale fiintei cuprinse de spaima
cumplita a mortii, corpul se incordeaza ca stapanit de
tetanos, dintii se inclesteaza, "intaia explozie
iti sparge urechile, te nauceste, a doua te acopera
de pamant." Verbul a auzi deschide si inchide
simetric textul selectat, semn ca auzul este suprasolicitat,
reverbereaza in adancurile fiintei zgomotele infernale din exterior:
"Unele le aud la cativa pasi, altele in mine.", fiind
in acelasi timp dovada ca moartea nu a sosit inca. Verbele,
impreuna cu substantive ce transcriu sonoritatea, vajait,
explozii, ruptura, evoca o tonalitate dura: harsaituri,
zgomote infundate, suieraturi, senzatii extreme ce duc la infundarea
timpanelor, la pierderea temporara a cunostintei, dupa exploziile
ce se succed aproape instantaneu. Dintii se strang, asteptarea
mortii este groaznica, timpul pare sa treaca extrem de incet.
Din plan indepartat, zgomotele masinariilor razboiului seamana
cu o ruptura a catapetesmelor lumii.
in "Comunicat apocrif, Gheorghidiu se intoarce de
pe front, observand ca drama sufleteasca este minora in raport
cu aceea a razboiului, cu atat mai cutremuratoare, cu cat se
poate desfasura intr-un paralelism derutant cu cele mai obisnuite
si mai pasnice scene de viata: "Eu stiam, cand suportam
bombardamentul de la Sasaus, ca, teoretic, e posibil ca alta
lume, undeva departe, sa petreaca, sa iubeasca, sa aiba ore
de birou si de masa." Unul dintre raniti, Zamfir, are picioarele
taiate, in timp ce Orisan si Gheorghidiu il intreaba daca se
mai gandeste la revolutie.
in aceste contradictii ale lumii, sfarsitul romanului se inscrie
in banalitatea cea mai fireasca, anuland orice traire inalta
a sentimentelor anterioare: "- Asculta, fata draga, ce-ai
zice tu daca ne-am desparti?". Gheorghidiu refuza trecutul,
despartindu-se de Ela, redandu-i libertatea si lasandu-i intreaga
avere. Nu se abtine totusi sa nu-si inchipuie, la modul ironic,
intrarea acestea intr-o existenta banala, ca o razbunare a trecutului:
"- Vezi, aia blonda de colo...? nu... ailalta mai grasa
putin, de la masa cu cei doi domni si doua doamne... m7b311mp35bnm
-Ei?
- E nevasta lui Gheorghidiu... Nu-ti mai aduci aminte...?".
Literatura provinciei spirituale pastreaza unchiul si
mostenirea ca teme predominante. Unchiul Tache, asa cum
se arata cu ocazia unui festin oferit rudelor de Sfantul Dumitru,
este bogat si avar, locuind, ca toti avarii consacrati ai literaturii,
in spatii saracacioase, "intr-o casa veche, mare cat o
cazarma, fara sa primeasca pe nimeni, mai avar si mai ursuz
inca, de cand era atat de bolnav." Unchiul este un fel
de Hagi Tudose, pentru ca locuieste intr-o singura incapere,
birou, dormitor si sufragerie totodata, pentru a nu mai cheltui
in plus pentru lumina si caldura. Unchiul Tache este ingrijit
de batranul Gligore, avand ca nevasta pe Tudora, jupaneasa si
bucatareasa in acelasi timp. Personajul reprezinta tipul avarului;
el mananca numai cartofi fara sare si macaroane la tava.
Unul dintre personajele importante ale scenei este Nae Gheorghidiu,
caruia toti ii pun intrebarea arzatoare a momentului: "-
Ei, Nae, ce se aude, intrati, sau nu intrati in razboi?"
Raspunsul este dat in spiritul demagogiei dintotdeauna a politicienilor.
Deputatul sustine ca Ardealul poate fi luat fara lupta, iar
Romania nu va fi refuzata la final, cand in spatele ei sta o
armata de opt sute de mii de oameni.
Capitolul "Ne-a ingropat pamantul lui Dumnezeu"
cuprinde imaginea terifianta a razboiului, semanand cu o
furtuna de pe Marea Caspica. Noile instrumente ale mortii provoaca
imprastierea in aer a unor mari cantitati de nisip, ridicand
in aer un paraias: "...obuzele lor, pornite odata cu noi,
au lovit numai in dambul dinainte, l-au saltat parca zvacnit
si l-au innegrit de pamant si fum." Gloantele sunt comparate
cu sabiile, "care n-ar izbuti dintr-o singura izbitura
sa ne reteze capetele". Eroii noului razboi incearca sa-si
vare capul in noroi, dar camuflarea nu este eficienta, pentru
ca exista pericolul de sufocare. Nostalgia eroilor de altadata
il cuprinde pe protagonist: "Traiesc, plangand in mine,
gandul ca Achile cel incomparabil si viteaz era invulnerabil
fata de sageti si sabii - si poate de aceea atat de viteaz -
in afara de calcai." in scena aceasta de razboi, patru
piese de artilerie se afla in fata, taind calea dusmanilor.
Marin Tuchei, un erou anonim al razboiului, ingana "-Ne-a
acoperit pamantul lui Dumnezeu...". v7l2111vb44odj Personajele
de la popota se inscriu intr-un tipar al portretelor si comportamentelor
provinciale; astfel, capitanul Floroiu este inalt, blond, sters,
capitanul Dimiu "e un neconformist", iar capitanul
Corabu este un "tanar si crunt ofiter, cu scoala germana,
justitiar neinduplecabil, «spaima regimentului»".
Confruntarea cu tanarul Corabu pune in evidenta caracterul puternic
al lui Stefan Gheorghidiu: "Capitanul Corabu, care infipt
in picioare si mult mai voinic decat mine ma astepta, a inlemnit
cu mana ridicata, cand a vazut pumnul meu crispat, gata sa loveasca.
Ma simteam alb, cu tot sufletul in asteptare si linistit ca
un cadavru. Era de altfel un fior in intreaga incapere, care
a facut sa nu mai respire nimeni. Capitanul mi-a intalnit privirea
si a ramas ca o linie. Cred ca mi-a vazut in ochi privelisti
de moarte, ca peisajele lunare. Au inteles toti ca sunt hotarat
sa raspund si apoi sa ma omor. Niciodata n-am mai fost lovit
ca barbat si cred ca n-as putea indura asta. De altfel mai ajunsesem
de doua ori poate, in viata mea, pana in acest prag. Ba, copil
chiar, era sa fiu sfasiat de un buldog, care se napustise asupra
mea, dar i-am intalnit intr-o fulgerare privirea, si a incremenit
pe loc, ca si mine alb atunci, ca si azi, probabil."
O alta scena descrie prima noapte de razboi, cand Gheorghidiu
este concentrat la Bran. Spre batalion se indreapta "un
vultur urias de foc", iar prima rapaiala de arme este perceputa
ca un sfarsit al lumii. Capetele se pleaca in asteptarea gloantelor
care se lovesc de scoarta copacilor. Moartea pare a fi mai agreabila
pe sosea, de la un glont care vine incet decat de la o mare
de foc. Companiile comunica intre ele cifrat, folosind diverse
indicative: XR, XX. Un capitan vrea sa-si retraga compania,
dar Gheorghidiu da ordin lui Niculae si lui Marin sa nu lase
pe nimeni sa treaca, sa bage baioneta in ei, daca dezerteaza.
Un colonel incearca sa sara gardul, dar acesta nu rezista sub
greutatea lui. Artileria inamica este precisa, semanand cu un
brat care poate ajunge la opt-noua kilometri departare. Gheorghidiu
este mereu cu zece pasi inaintea celorlalti, cu un curaj nesabuit,
chiar cercetand cadavrul unui ungur care trasese asupra lui
cu cateva minute inainte, acum strabatut de gloante: "cu
mustata mica, aspra, blonda, gura groasa, ochii mici si umerii
obrajilor rotunji, iesiti". Solemnitatea mortii scoate
in evidenta cateva elemente familiare: intr-un buzunar se afla
scrisori si mere. Gheorghidiu s-ar fi inscris pe "lista
pierderilor", daca nu ar fi fost un bolovan sa-1 apere.
Razboiul este monoton, acaparator,-nelasand nici o posibilitate
de scapare pentru omul pandit in orice clipa de moarte. g7r2917gu31drq
