k2c262kr94vuj

Poezia face parte din volumul postum, intitulat "Poema rondelurilor", aparut in anul 1927. Rondelurile sunt poezii cu forma fixa, de treisprezece-paisprezece versuri, repartizate de regula in trei strofe, cu numai doua rime. Primele doua versuri, care enunta tema sau motivul poetic, se reiau in strofele urmatoare, ambele in strofa a doua si ultimul in strofa finala, la Macedonski acest vers fiind al treisprezecelea al poeziei. Denumirea acestei specii literare provine din fr. rondel, it. rondello, si sugereaza notiunea de rotund, de terminat, expresie a unei perfectiuni formale cultivate cu atentie. De la aparitia sa, in Franta secolului al XlV-lea, rondelul a avut doua perioade de glorie, una in secolele al XV-lea si al XVI-lea, in vremea trubadurilor si truverilor, prin Charles d Orleans, Francois Villon si Clement Marot, alta in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, prin poetii parnasieni, adepti ai formelor perfecte si muzicale. Promotor al parnasianismului in literatura romana, Macedonski scrie rondeluri asemanatoare cu ale lui Theodore de Banville, Laforgue, Rodenbach, Mallarme, similitudine mergand chiar pana la distributia rimelor: abba, baab, baaba, cum se constata in "Rondelul rozelor de august". "Poema rondelurilor" sintetizeaza si stilizeaza temele majore ale universului poetic macedonskian, extazul si damnarea, elevatia, exotismul, evadarea din real, intr-o forma literara cu sonoritati si culori cultivate indelung prin exercitiul simbolist. Calea spre inefabil, spre zari indepartate, inaltarea, existente si in poeziile lui Byron, in "Mazeppa" de pilda ("away, away, my breath was gone"), se identifica aici ca o cale de abstragere din real, de intrare in lumea extatica a visului.

"Rondelul rozelor de august" exprima o meditatie pe tema trecerii timpului, (tempus irreparabile fugit), plina de melancolie, sugestie data, chiar din titlu, de motivul rozei ce se faneaza usor si de sensul cuvantului "august", luna tarzie de vara, simbol al declinului, al plenitudinii estivale si al tarziului ce se reflecta inevitabil asupra conditiei umane. Rondelul incepe sub semnul iluziei ca timpul isi poate incetini curgerea, fanarea, ca stare premergatoare mortii florale, putand fi inca evitata sau intarziata, relevanta fiind, in acest sens, repetitia adverbului "mai": "Mai sunt inca roze - mai sunt", adica perfectiunea poate fi inca realizata, sublimul si absolutul se pot inca atinge. Roza este un simbol al vietii, prin culoarea rosie, al betiei simturilor, prin parfumurile tari, al trairii pline de avant. Potrivit "Dictionarului de simboluri", de Jean Chevalier si alain Gheerbrant, roza este floarea cea mai des invocata ca simbol in Occident, comparabila cu lotusul din India. in religia crestina, roza semnifica potirul in care a picurat sangele lui Iisus, este chiar simbolul ranilor sale, al mantuirii prin inaltare la cer. La alchimisti trandafirul alb avea semnificatia imposibilitatii atingerii absolutului. Simbolistica trandafirului merge inapoi in timp pana in momentul genezei, al apelor primordiale, peste care se inalta ca un triumfal vietii, un fel de centru din care emana toate manifestarile ei profunde, sufletul, iubirea, aspiratia catre perfectiune, catre starea genetica pierduta.
               In poezia lui Macedonski tocmai acestea sunt sensurile profunde ale "rozelor de august". Viata este numai de natura organica, deci perisabila, pandita de inconsistenta. Particula "mai" arata, pe langa iluzia conservarii starii primordiale, si asaltul repetat al timpului ce distruge formele organice. Timpul initiatic, al creatiei a existat aievea, cand rozele ramaneau nepieritoare la trecerea timpului, intr-un fel de suspendare a clipei: "asa cum au fost si acele. Cand ceru-1 credeam pe pamant". Prin aspiratiile sale si prin vocatia genialitatii, poetul se identifica momentelor originare, fortei creatiei, suprapuse celei divine: "Pe-atunci eram falnic avant.../ Priveam, dintre oameni, spre stele." Contingenta celor doua spatii, pamantul si cerul, unul chtonic, celalalt uranic, pastreaza amintirea nostalgica a inceputurilor; apoi omul, izgonit din Paradis, a decazut, s-a lasat supus trecerii timpului, tentativele de inaltare, de excelsior, tema macedonskiana obsesiva, fiind in genere apanajul omului superior, al geniului. Faptul ca doua spatii acum distincte, teluricul si uranicul, au existat impreuna in timpul primordial, ulterior separate prin distante astrale, arata trecerea ireversibila a timpului: vremurile au devenit profane si energia, o parte din ea, s-a degradat, s-a condensat in forme stationare, in tipare materiale, cu viata efemera, roza fiind, prin excelenta, simbolul efemeritatii. Pentru ca doar energia pura reprezinta viata fara sfarsit, biologicul sta sub semnul neimplinirii, al perpetuarii starii degradate. "Parfumul" rozelor, contingent cu un parfum al astrilor, al stelelor ("Priveam, dintre oameni, spre stele; -/ Mai sunt inca roze, mai sunt,/ Si tot parfumate si ele."), semnifica refugierea apofatica din fata neantului, intr-o lume unde culorile, aromele sunt de o nemaiintalnita perfectiune. incercarea de refugiu in paradisul floral, anesteziant, care imbata simturile, este tipic simbolista. Omul nu isi poate depasi conditia in lumea reala, regasirea esentelor putandu-se implini numai prin transcendere, iar "rozele de august" ofera acest spatiu de extensiune a simtirii, de beatitudine, refacand starea umana originara, apropiata de cea divina. Eul liric atinge astfel un apogeu inertial, limita superioara posibila, de unde incepe declinul. Luna august, facand trecerea spre toamna, inscrie destinul poetului pe o panta coboratoare, de stingere discreta a extazului, de cufundare intr-o secreta melancolie, datorata implacabilei pande a neantului, prezenta si la alti poeti simbolisti, Verlaine, Samain, Regnier. in fata acestei perspective, omul se refugiaza pe taramul vag al fanteziei, al visarii, al creatiei: "Zadarnic al vietei cuvant/ a stins bucuriile mele,/ Mereu cand zambesc, uit, si cant,/ in ciuda cercarilor grele,/ Mai sunt inca roze,- mai sunt." Zambetul si cantul, poezia, ca mijloc de salvare, de mantuire, pot opri aceasta coborare in neant, stimuland uitarea salutara a omului prins de timp, incapabil sa iasa din capcana lui circulara. Necazurile, nenorocirile inerente, varsta, acest timp intarziat in trup, sunt tot atatea "incercari" ale vietii, ale destinului; poetul se simte, la randu-i, fanat de timp, dar exista o speranta, rozele mai exista inca, in pofida oricarei evidente.
Macedonski apeleaza la recuzita poetica simbolista, concentrata, lapidara, nu la discursul epicizant, nici macar descriptiv, prin urmare nu se foloseste o suita de fapte si de imagini, ci se sugereaza stari de spirit. Simbolurile sunt mijloace de sugestie a starilor metafizice, devenind cai de cunoastere. in acest rondel, ca si in altele, ca intr-un creuzet magic, se dizolva ideile simboliste ale lui Macedonski, sustinute si in studiile sale teoretice, "Poezia viitorului", "in pragul secolului", "Simturile in poezie". Simbolurile se interfereaza, devenind elemente ale unui spatiu imaginar, adevarate "paduri de simboluri", percepute, traversate de om prin sugestie: "La Nature est un temple ou de vivants piliers/ Laissent parfois sortir de confuses paroles;/ L homme y passe a travers des forets de symboles/ Qui l observent avec des regards familiers." ("Correspondances" - Charles Baudelaire).
Rondelul emana, in intregul sau, o nota de speranta; parfumul vietii nu a pierit, chiar daca timpul trece necrutator; el se manifesta inca in roze, care conserva frumuseti si tarii de altadata. Speranta, strecurata parca din cutia Pandorei, discreta, insufleteste inca spiritele vii. Rozele, prin culoare si parfumuri, simbolizeaza chiar viata, indeamna la neliniste creatoare, iar poetul, devenit eteric in prezenta lor, se transforma intr-un fluid energizant, capabil sa magnetizeze spatiul in jur, sa-1 transforme dupa vointa. Q^fapt, poetul incearca sa retrezeasca la viata spatiul amorf, introducand in campul vizual rosul aprins, diafanul, imponderabilul, calitati discrete, de mare rafinament, ale regnului vegetal, devenit reper universal-uman, generand miscarea, elanul, creatia, teme permanente ale poeziei sale.