u3m1612ux91kcf

adrian Paunescu (n.1943). Poet, prozator, publicist. S-a nascut intr-o familie de invatatori, in comuna Copaceni din Basarabia. Face studii liceale la Craiova si absolveste, in 1968, Facultatea de Limba si Literatura Romana de la Universitatea din Bucuresti. intre anii 1968-1970 este redactor-sef adjunct la "Romania literara" si in 1973 devine redactor-sef la revista "Flacara", pe care o conduce pana in 1985. Debuteaza in revista "Luceafarul" in anul 1960 si editorial cu volumul "Ultrasentimente" in 1965. in 1968 i se confera premiul Uniunii Scriitorilor. Volume de poezii: "Ultrasentimente" (1965), "Mieii primi" (1966), "Fantana somnam­bula" (1968), "Istoria unei secunde" (1972), "Repetabila povara" (1974), "Pamantul deocamdata" (1976), "Poezii de pana azi" (1978; prefata este scrisa de Eugen Barbu si de S. Cioculescu), "Manifest pentru sanatatea pamantului" (1980), "Iubiti-va pe tunuri" (1981), "Rezervatia de zimbri" (1982), "Manifest pentru mileniul trei" (voi. I, 1985, voi II, 1986). alte volume de poezii si de proza sunt: "Sub semnul intrebarii" (1970), "De la Barca la Viena si inapoi" (memorial de calatorie, 1981), "Viata mea e un roman" (1987), "Locuri comune" (1987), "Sunt un om liber" (1989), "Poezii cenzurate" (1990), "Trilogia carunta: I. Romania; II. Noaptea marii betii; III. Bietii lampagii" (1993-1994), "Front fara invingatori" (1995), "Infractiunea de a fi" (1996), "Tragedia nationala. Sonete si alte poezii noi" (1997), "Deromanizarea Romaniei" (1998), "Cartea Cartilor de Poezie" (2000). In acest vast camp literar, poetul inscrie problematica acuta, diversa, multiforma a vietii, traversand un spatiu social si politic incandescent, supus unor mari convulsii ale istoriei, in mijlocul carora adrian Paunescu se substituie, de cele mai multe ori, glasului manios al maselor, constiintei comunitatii, devenind tribunul marilor cauze. in slujba acestor idealuri, pe care le traieste cu un temperament vulcanic, poetul pune o tehnica literara ce topeste in creuzetul creatiei experienta poetica a lumii. Sonetele in stil shakespearian, scrise in deca-si endecasilab, transcriu drama painii unui popor flamand, ratacit intr-un desert al absentei roadelor pamantului: "aceste paini ce nu ne mai ajung,/ aceste paini cu torme iungi ti stranii/ Ne tin in ele trudele si anii/ Si-o framantare dintr-un planset lung." ("intoarcerea painii risipitoare"). Statutul de om al gliei este, in timpurile moderne, o boala scumpa: "Sa fii taran si sa nu-ti fie bine,/ Ceva inexplicabil cand te doare,/ Sa n-ai atatia bani in buzunare,/ Cu-o boala mai scumpa decat tine" ("Boli scumpe"). Lumea supusa metehnelor provinciale este ridiculizata de adrian Paunescu, "birocratii" fiind vazuti ca o plaga a societatii: "Sunt birocratu-n stare de rocada,/ Miros a scaun si-a vremelnicie". in "Iesirea din soba", omul simplu este supus agresiunii extraordinare a civilizatiei, comparata cu un imens lagar de concentrare infernal: "atunci cu scafarliile pe jumatate arse,/ vaduvi si turbulenti, cioate inabusite,/ aratandu-ne dintii sparti de jeratic,/ am izbucnit din soba/ afara, afara,/ in presupusele voastre odai."

In "Orasul cailor indolenti", cetatea este invadata de o serie de spectre inexprimabile, de fete supuse degradarii extreme, ca intr-un amplu proces al "rinocerizarii": "Cetate degradata ca o bere acra,/ Cetate degradata ca un blocat polip,/ Ea capete-mpaiate mereu consacra/ Cu mazga universului pe chip.// Si-atunci m-am dus sa spun acestea toate/ La judele ce m-a primit razand/ Si-am reclamat pe caii imparati de prin cetate,/ Vedeniile hipo le-am reclamat pe rand.// El m-a auz si vaz/ Cand el, batand in dusumea cu o copita,/ Mi-a nechezat ca ma invita la ovaz."

Poezia eseniana este amintita cu insistenta de poet in momentul in care descrie un fimbulvetr inopinat: "Ninge ca-n Esenin si-n poema rusa,/ ninge fantomatic si bacovian,/ ninge ca sunt rece, ninge ca esti dusa,/ ninge ca la moartea ultimului an." ("Oameni de zapada"). Lumea se degradeaza si o data cu ea dispar si simbolurile unei maretii arhaice: "O rezervatie de zimbri/ e un frigider pus la cuptor./ Ei nu sunt zimbri,/ acestia din Hateg,/ ei sunt niste aratari/Ja carnavalul speciilor,/ ei sunt niste surogate/ ale unor specii voievodale."
In universul sau poetic, adrian Paunescu este un martor al tuturor timpurilor, ierarhizate pe o scara uriasa: el este contemporan cu Eminescu "la ospiciu", "camarad cu Byron, "in berarie" bea alaturi de Verlaine, coboara in Infern cu Dante, vede "atlantida", taramul ideal al lui Platon, "iarba" lui Walt Whitman, este solidar cu fiecare gest dramatic al oamenilor ilustri (isi taie vena ca Esenin). Martor discret sau vulcanic al tuturor timpurilor, intrand ca o entitate supranaturala in pielea marilor personalitati, poetul devine o forta aulica, un receptacul liric al freamatului lumii.

Poezie elegiaca de mare intensitate lirica, pe tema timpului si a succesiunii generatiilor, "Ruga pentru parinti" dobandeste o tonalitate grava, de litanie biblica: "Enigmatici si cuminti/ Terminandu-si rostul lor/ Langa noi se sting si mor/ Dragii nostri dragi parinti." E ruga disperata a unui eu anonim, suma de voci din toate cutele epocilor, incercand sa intoarca timpul inapoi, sa-1 clinteasca din curgerea lui ireversibila: "Cheama-i, Doamne, inapoi/ Ca si-asa au dus-o prost/ Si fa-i tineri cum au fost/ Fa-i mai tineri decat noi." Invocatia se adreseaza fiintei supreme, singura menita sa schimbe ordinea lumii: "Pentru cei ce ne-au facut,/ Da un ordin, da ceva,/ Sa-i mai poti intarzia/ Sa o ia de la-nceput."
Poezia are o melancolie tragica a trecerii catre orizonturile de dincolo: "Ia priviti-i cum se duc,/ Ia priviti-i cum se sting/ Lumanari in cuib de cuc/ Parca tac si parca ning." Parintii duc cu ei marile poveri ale unei vieti pline de suferinta: "Plini de boli si suferinti/ Ne intoarcem in pamant./ Cat mai suntem, cat mai sunt/ Mangaiati-i pe parinti." Despartirea de parinti se face intr-un timp crepuscular, cu sentimentul intarzierii intr-o lume devenita tot mai straina; "E pamantul tot mai greu,/ Despartirea-i tot mai grea/ Sarut-mana, tatal meu!/ Sarut-mana, mama mea!". in final, poezia devine expresia directa a trecerii generatiilor, a reluarii ciclurilor vietii: "Dar de ce priviti asa/ Fata mea si fiul meu?/ Eu sunt cel ce va urma,/ Dragii mei, ma duc si eu.// Sarut-mana, tatal meu,/ Sarut-mana, mama mea,/ Ramas bun, baiatul meu,/ Ramas bun, fetita mea.// Tatal meu, baiatul meu,/ Mama mea, fetita mea."
Poezia e o invocatie adresata divinitatii, pe care o voce-receptacul al destinelor o trimite ca pe un mesaj testamentar, destinat schimbarii la fata a lumii. Durerea sfasietoare integrata acestei meditatii lirice devine punctul central in constructia poemului, axat pe sentimentul dominant, obsesiv, iubirea de parinti si de copii, implicit fata de toti oamenii care indura calvarul existential.